La ce se gândește un om când aude de Balcani? Fiecare la altceva. Poate unii la sarmale, poate eu la urdă. Că am aflat recent că și urda o împărțim unii cu alții în platoul balcanic. Chiar dacă fiecare îi spune altfel. Deși pot să jur că așa cum e laptele oilor care pasc în Carpați nu îl au oile care pasc în alți munți.
La ce mă gândesc când spun balcanic? La dezorientare? La orientare?
La Timișoara și la Kolymbari. Sigur, mie mi se pare amuzant că R. Moldova e trecută la țări balcanice. Asta îmi amintește de o discuție cu o poetă slovenă care spunea că ei se consideră balcanici doar când le convine. Mai ales la proiecte și festivaluri dedicate culturii balcanice, în rest preferă să se intituleze central-europeni. Însă, în ceea ce mă privește, nu am nici un dubiu. Sunt balcanică și când îmi convine, și când nu îmi convine.
Un lucru e clar, în mintea mea cultura balcanică nu îi include pe Brâncuși sau Kazantzakis – ei sunt cultură universală, fără discuție. Și atunci la ce anume mă gândesc eu când mă întreabă cineva despre Balcani?
Eram la un moment dat la un eveniment internațional și cineva din public mi-a cerut să spun ceva despre obiceiuri din Balcani care să nu fie culinare. M-am blocat atunci. Preț de câteva minute i-am privit în liniște, apoi am spus: drums! drums! tobe! În acel moment s-a făcut liniște și de partea cealaltă, acum îi blocasem eu. Apoi am început să descriu ceea ce aveam în minte și în inimă, cărat pretutindeni cu mine, de când mă știu: Dubele din Baloșești. Dube pe care Sandu le filmează ori de câte ori are ocazia, dube pe care Ghena(die Popescu) visează să le filmeze la un moment dat.
Dubele sunt cele mai spectaculoase obiceiuri de Crăciun. Poate suna simplu, dar nu e. Dubașii / dubăii sunt un fel de călușari de iarnă, cu un program specific și se regăsesc doar pe valea Mureșului, la Săvârșin și în Țara Făgetului. Despre dubele din Țara Făgetului nu există nici un studiu serios. O filmare de 10 minute din 1977, cu un an înainte de nașterea mea, realizată de o echipă de la TVR. O poveste spusă de tatăl meu. Și programul dubelor. Peste o oră de joc pe care și-l transmit de la unii la alții din generație în generație. Câțiva lăutari din Țara Făgetului care știu melodiile de dube. O torogoată, un acordeon. Zece tineri la dube. Și nelipsita capră.
Capra de la dube nu seamănă cu caprele pe care ni le dau în buclă la TVR toată luna decembrie. Nu seamănă cu jocul ursului, care, de altfel, e o chestie cinică, moștenită de pe vremea în care urșii erau torturați pentru distracție. Erau puși să meargă pe jar.
La noi capra are un singur joc în tot programul, pe o melodie foarte clară și pe niște versuri moștenite de ani buni: „asta-i capra cea voinică / ursu-n coarne mi-l ridică”. Apoi capra moare, torogoata doinește, dubăii o strigă, iar ea învie. Era momentul meu preferat în copilărie (e și azi).
Dubăii (dubașii – le spun cei mai mulți, aceeași care spun torogoatei bănățene saxofon, dar eu vreau să redau ceea ce am preluat din sat) sunt călușari de iarnă, legați de colindat și de pețit. Sunt din vremurile în care obiceiuri de însurătoare, care porneau la Crăciun și țineau până la Rusalii, puteau încă să explice ce anume înseamnă florile dalbe sau leru-i-ler. De pe vremea în care florile de măr chiar erau pe masă în ziua de Crăciun. Dacă vreți să aveți și voi, puneți crenguțe de măr în vază de Sfântul Nicolae, vor înflori până la Crăciun.
Dubăii sunt îmbrăcați în cămăși albe lungi, cu veste albe de lână, cu zurgălăi la picioare, cu căciuli de oaie, care sunt împodobite, multe cu pene de păun – habar nu am de ce. La brâu au mereu o batistă bărbătească (adică mare) albă. Cred că le-au moștenit, eu n-am mai văzut batiste de pânză în vânzare de când s-a cununat Alex și am aflat că nașa trebuie să ducă la biserică o batistă mare albă. Deci dubăii sunt albi. Capra e colorată. Și împodobită cu de toate. Caprele din copilărie erau îmbrăcate în cergă, iar de cergă erau cusute crengi de brad, zurgălăi, iederă. Muzicanții se îmbracă cum vor, că ei nu fac parte din grupul de joc. Ei sunt lăutari plătiți cu ziua, să meargă din casă în casă, și să asigure coloana sonoră pentru: intrarea dubelor, ieșirea dubelor, jocul dubelor, jocul caprei, învârtita, hora dubăilor, „Măceiul” (Matei-ul) și acasă la mine obligatoriu „Lăsai pușca ruginită” fiindcă o cere tata în loc de jocul tradițional. O cere fiindcă era preferata străbunicului meu Alexandru, cel care l-a crescut pe tata și care a construit casa la care primim dubele.
Pe lângă acest spectacol de muzică și joc mai au și programul de colinde. E fain să îi asculți, două octave mai jos, cântate cu încredere, de sar cucuruzii în pod. Aproape la fiecare casă li se cere și „Meie Lina la fântână”. Apoi ne cântă „mulți ani-ul” și se duc mai departe. De obicei, lumea îi urmează de la o casă la alta până noaptea târziu.
Eu acum o fac pe șmechera, dar de fapt eu n-am văzut dubele de la Baloșești în copilărie. Fiindcă nu mai erau. Ultima dată fuseseră când era și tata tânăr. La noi veneau dubele din Tomești-sat și din Românești. La Baloșești mergeau dubele din Brănești – probabil cele mai cunoscute și respectate din zonă. La Bucovăț am fost anul trecut. Acolo s-au adaptat, sunt și fete și băieți, care bat zeci de dube, de toate mărimile, parcă sunt Poderosa Aainjala (google it!), dar tot recent înființate dubele de acolo.
Dar eu mă întorc la Dubele din Baloșești, probabil cea mai mică trupă de dubăi. Dacă româneștenii și curtenii sunt peste 30, cei de la Baloșești sunt 10 sau 12. Dar mie îmi plac cel mai mult. Au un aer mai vechi. Sunt singurii din zonă care cântă și versurile la Jocul caprei și nici nu se scapă la pahare. Fac totul cu multă seriozitate. Și cred că sunt singurii care iau și băieți foarte mici cu ei. Îi învață de mici, asta e bine.
Chestia care mi se pare mie foarte balcanică în treaba cu dubăii ține în primul rând de faptul că deși sunt dube în majoritatea satelor din Țara Făgetului și mai câteva pe Valea Mureșului, începând cu singurele dube cunoscute la nivel național: Dubele din Săvârșin, fiecare sat are specificul lui. Nu sunt dube la fel. Nu bat dubele la fel. Și doar satele foarte apropiate se îmbracă la fel. Îmbăcați în alb sunt doar dubăii din Tomești-sat, Românești și Baloșești. La Curtea au și cojoc, la Bucovăț sunt în blugi, la Săvârșin în costume populare.
Mie mi-ar plăcea să văd cândva un studiu amplu despre asemănări și diferențe. Despre programul specific, despre cum a apărut acest obicei care pe mine mă fascinează. Trăiesc mereu cu spaima că în timp vor dispărea și că singura documentare care va rămâne va consta în câteva încărcări răzlețe pe YouTube. Are și soțul meu, Alexandru Vakulovski, câteva filmări pe YouTube, chiar făcute atent, chiar în curtea tatălui meu așa că puteți să mă verificați.
Nu m-am ocupat niciodată de aspecte mai particulare, de exemplu eu cred că acele cămăși pe care le poartă ei (cu struguri brodați pe șiptă) sunt realizate special pentru costumul de dubău, dar n-aș putea să jur. Am google-it de multe ori: cămașă bărbătească Banatul de munte, cămașă bărbătească costum popular Banat, cămașă bărbătească costum popular – dar n-am văzut-o nicăieri, ceea ce, logic, înseamnă că e ceva specific. Că am căutat și: cămașă bărbătească dubași, dar mi s-au deschis linkuri cu cămăși din Dubai, deloc balcanic, deloc haios. Am căutat și cămașă bărbătească călușari, dar tot nu seamănă.
Ce-i drept, s-au mai pierdut elemente din îmbrăcăminte. Și se vor tot pierde, sunt sigură. Brâurile țesute au fost înlocuite cu tricolorul de când eram eu încă jună. La capitolul încălțăminte: fiecare cu ce are. Recent am văzut și cămăși cusute mai recent din materiale sintetice. În fine, pentru mine e o reală suferință, pentru cititor un mare semn de întrebare despre acea cămașă cu strugurași și despre incredibila horă a dubăilor.
În timp ce Sandu filmează, ori de câte ori facem Crăciunul la Baloșești, eu pândesc picioarele dubăilor. Șase bat dubele, șase joacă. Cei care joacă, se sincronizează fascinant. Unul nu rămâne în urmă, și nici nu prea au cum, de vreme ce duba le spune clar când trebuie să execute o săritură sau alta. Vă zic cu toată sinceritatea, am văzut ansambluri folclorice renumite, care nu reușesc să se sincronizeze atât de bine.
Dubele mai au și un șef. Habar n-am dacă i se spune șef de dube sau altcumva. Însă e ușor de recunoscut. El are un arătător împodobit în mână. Un băț, cum spuneam noi. Are cutia mică împodobită, prinsă cu o curelușă de palmă unde strânge banii. Dacă dubăii, pe lângă brâu, mai au o fâșie trecută oblic peste umărul drept, șeful are două, peste ambii umeri, formând un X peste cămașa albă. Deci cel cu X e șeful.
Cel mai mult îmi plăcea în copilărie la Jocul dubelor. Șeful intră în mijloc, iar ceilalți stau în cerc în jurul lui. La o primă privire, șeful joacă altceva. Mișcările lui sunt altele. El merge în interiorul cercului, în sens invers față de cum se rotește cercul, iar dacă cercul din 6-8-10 dubăi se mișcă incredibil de sincronizat, indiferent de diferențele de ani sau de înălțime dintre ei, șeful merge invers și execută alți pași, mereu alți pași și alte sărituri. Ai nevoie fie de un inițiat, fie de mult spirit de observație ca să înțelegi că șeful face pașii pe care peste câteva secunde îi vor face ceilalți. El practic execută hora în sens invers, cu câțiva timpi mai repede decât cercul. Ca și cum le dictează mișcările următoare. După ce știi acest lucru, e fascinant. Cum e contratimpul în muzică. Sau intrările separate la cântecele pe mai multe voci, cu timpi diferiți.
Când eram mică, știam, mai întâi veneau colindătorii, copiii vecinilor cântau colinde, apoi urmau cei care veneau cu Steaua, stelarii – cum le spuneam. Dar undeva, după masa de prânz se auzeau dubele. Atunci, parcă lovea cutremurul. Fugeam toți la drum să vedem dubăii. Treceau „în sus”, se duceau pe deal, la Liman, la Luncani, și spre seară urmau să vină în Tomești. Singura distracție în primii mei ani era să fug de capră. Iar noaptea, când adormeam, mult după miezul nopții, ciuleam urechile după ultimele ecouri ale dubelor. Și știam că la anul va fi la fel.
Acum nu mai am aceeași siguranță, acum mă gândesc la dubele din Baloșești ca la ruga de la Baloșești, pe care am prins-o în toată splendoarea, dar care a dispărut între timp. Cel puțin în formula aia, aproape mistică, în care se desfășura în copilăria mea.
Și asta e o altă poveste.
Ruga, așa cum știe orice bănățean / balcanic vine de la rugăciune și marchează hramul satului. Doar că dacă acum mai auzim de rugă la Timișoara sau la Recaș, nu mai aduce cu ceea ce știam eu că e ruga. Elementul aproape mistic de care vorbeam îl reprezenta Cina.
Deci la rugă erau aduși cântăreți de muzică populară, se organizau spații în locuri deschise, cât mai largi, și se făcea un fel de joc. De ce un fel de joc și nu joc? Fiindcă la rugă aveai și Cina. La joc, doar muzica și dansul.
Dar să revin la Cină. Prima chestie era că trebuia să fii foarte bine pregătit. Se gătea ca la nuntă. Clasicele feluri de mâncare: lașce (supă de găină cu tăiței), sarmale, friptură cu salată și pireu, prăjituri și multă băutură. Trebuia să le ai pe toate din belșug că veneau neamurile. Urma dormitul pe jos și așa mai departe.
Aș putea să povestesc despre ruga de la Luncani, fiindcă aveau mereu celebrități pe scenă. Era ditamai ruga acolo, sat mare, oameni înstăriți. Aveau o curte uriașă lângă căminul cultural, acolo se ținea ruga. Nu îmi amintesc dacă așa a fost dintotdeauna, dar când eram eu mică era cu intrare. Sigur, biletele nu puteau fi cumpărate online atunci. Cu banii din bilete se plăteau muzicanții.
Aș mai putea să spun despre festivalul de la Liman, care era ruga noastră, a celor din Colonie. Deja compromisă, că nu se ținea de hram. Fiindcă Tomești-Colonie nu avea hram. Tomești-Colonie nu avea biserică ortodoxă. S-a construit una acum douăzeci de ani. În comunism, slujbele ortodoxe se țineau o dată pe lună într-o micuță biserică romano-catolică. Colonia, trecută în acte Colonia fabricii, dar căreia noi toți îi spunem Tomești, iar Tomeștiului îi spunem Tomești-sat, așa a luat naștere, ca o colonie a muncitorilor la fabrica de sticlă deschisă de nemți în 1820.
La început au construit barăci, apoi au apărut case, apoi blocuri. Apoi primăria de la Baloșești s-a mutat la nemți. Apoi s-a mutat și dispensarul, și poliția, și școala. Apoi a devenit comună. Apoi etc etc. Dar biserică tot n-am avut, că primăria s-a mutat după venirea comuniștilor, așa că ce biserică?
Prin anii șaptezeci au deschis Valea lui Liman, acolo s-a stabilit ruga tomeșteană. Nedee. Când am ajuns eu adolescentă, lucrurile au evoluat. Sâmbătă seara era discotecă la Liman, a doua zi Nedeea bănățenilor.
Aș putea să spun despre ruga de la Zolt, de unde mi-am cumpărat nai. Sau despre cea de la Românești, care nu se ținea de hramul satului, în octombrie, ci în iulie, de Sfântul Ilie, când era Balta Caldă, hramul mănăstirii, care n-a mai rămas nici el ce a fost, că între timp nu s-au mai dat autorizații celor care veneau cu șatră, cum spuneam noi. Era un adevărat iarmaroc. Acolo mâncam prima dată în an cucuruz fiert, tot de acolo cumpăra tata lubeniță. Cumpăram primele yoyo, strămoșii mingilor yoyo. Mici sfere din rumeguș, îmbrăcate în staniol colorat și legate cu elastic. Turtă dulce cu oglindă în foale. Șoricel alb sau negru mecanizat cu arc și elastic. Ochelari de soare, inele de metal, puști de plastic, pistoale cu apă și multe altele.
Deci s-a dus și Balta Caldă unde s-au dus și rugile. În amintire.
Așa că o să povestesc despre ruga de la Baloșești, de pe 8 septembrie, Nașterea Maicii Domnului sau Mărie mică – cum îi spuneau oamenii din popor.
Ca la Luncani, și la Baloșești ruga se ținea în fața căminului cultural. În satele din zone de deal sau de munte, e greu să găsești un loc larg pentru Rugă. În Baloșești nici nu era altul, decât cel de la cămin.
Primul joc se făcea în prezența preotului. La ora șase seara. Nu îmi amintesc mari vedete populare. Aduceau muzică, poate și cântăreți cunoscuți, dar asta nu pot spune. Și apoi totul era cât se poate de clar. Se dansa pe muzică populară până pe la unsprezece noaptea. La acea oră muzicanții se opreau. Urma Cina. Elementul de poveste. Contratimpul din muzică.
Dacă nu erai din sat, era bine să te împrietenești cu cineva, ca să nu rămâi nemâncat. Dacă rămâneai pe drum nu era deloc bine. La noi în zonă și nopțile din iulie erau friguroase. În septembrie deja se lăsa bruma. Așa că de multe ori noaptea mutau ruga în cămin.
Dar dacă aveai vreun cunoscut sau jucai cu vreun sătean care se oferea să te invite la Cină, lucrurile se schimbau radical. Eu păstrez încă foarte clar în minte nopțile alea, deși aveam doar vreo 3-4 ani când încă trăiau maica și taica: bunica și străbunicul. Maica și taica au murit ambii în 1984. Deci amintirile mele sunt înainte de acel an.
Încă de ziua scoteau mesele din toată casa și le așezau în ocol, apoi puneau fețele de masă. Aduceau scaune, dar și băncile tradiționale cu spătar, care de obicei erau așezate lângă paturile foarte înalte din casă. Practic paturile alea erau cam la un metru înălțime. Și aveau, în loc de treaptă, acele bănci frumoase, de lungimea patului. Ca să urci în pat, urcai mai întâi pe bancă.
Masa întinsă trebuia să aibă măcar douăzeci-treizeci de locuri. Că veneau rudele apropiate din alte sate, rude mai îndepărtate, dar trebuia să pregătești și câteva locuri pentru străini. Că nu se putea să stea lumea în drum la cină. Era mare rușine pentru sat. Îmi amintesc că uneori maica punea și flori pe masă. Poate întotdeauna, asta nu mai știu. Și farfuriile ei galbene, cu castroane mari, din același set, pentru supă. Tot ziua se tăiau prăjiturile, minimum patru-cinci feluri. Se așezau în tăvi și se țineau la răcoare.
La miezul nopții masa era plină, locurile ocupate. Satul vuia de veselie. Și de la răchia de prune, de maximum treizeci de grade. Dar atmosfera era una deosebită. Această masă întinsă pentru cine s-o nimeri, fără să știi niciodată câți oameni îți vor intra în curte. O masă la care nu există daruri ca la nuntă. O masă pe care financiar nu ai cum să ți-o recuperezi. N-ai unde face decontul, n-ai daruri, n-ai taxă. O masă oferită la miezul nopții oricui s-o întâmpla să îți treacă pragul. Iată, asta pentru mine e o treabă profund balcanică. O masă de oameni veseli, care mănâncă și beau împreună, care glumesc și râd, fără să știe dacă vreodată în viață vor mai mânca alături sau se vor mai vedea la o altă Cină, la altă rugă, în alt sat.
Sunt sigură că lătrau și câinii prin sat, de la atâta hărmălaie, probabil pisicile se făceau colac sub masă cerșind pielea crocantă de pe țâmpii de găină, poate câte o bufniță cânta din pădurea de gorun din spatele grădinii. Dar lucrurile astea nu mi le amintesc. Îmi amintesc doar suferința, fiindcă noi, cei mici, eram puși la culcare cu forța după Cină. Așa că încercam să nu facem prostii, să părem maturi, să nu ne fie somn, doar-doar om convinge pe cineva să ne ia înapoi, măcar o oră, că uite, Cristina lui nea Bujor a zis că mai merge o oră la rugă, noi de ce nu, că doar suntem mai mari.
Dar nu era chip să convingem pe cineva. După cină, urma somnul. Lumina care răzbătea din drum prin obloanele deschise, voci vesele, cineva care striga după altcineva. Te întorci la rugă? Stai că venim și noi. Maica ne păzea.
Maica a murit la 56 de ani. De ce nu mergea la rugă? Fiindcă era bolnavă? Nu cred, că altfel nu mai puneau masa cea mare în ocol. Rămânea acasă ca să ne păzească? Uite, o altă treabă profund balcanică, pe care am înțeles-o mai bine de la Kazantzakis: femeia îmbătrânită. Nu bătrână, îmbătrânită de societate, de mentalitate, de prejudecăți. Ce să căutăm noi la rugă? Suntem bătrâne.
Nu îmi amintesc de maica în vreo haină albă; colorată, nici nu mai vorbim. Haine negre și maro. Cojoc nevopsit. Batic pe cap. Oare avea maica păr lung? Oare avea mai multe schimburi de haine?
Avem și acum la Baloșești câteva poneve, cergi, fețe de masă groase, câteva din farfuriile și castoanele galbene, vreo două linguri de aluminiu cu vârf. Dar un pulovăr frumos, o haină groasă, un palton, haine trainice – nu au rămas după maica. Doar lucruri din gospodărie. Multe lucruri din gospodărie.
Taica era oare bătrân la cinzeci de ani? Eu mi-l amintesc după optzeci. Încă lucra pe deal. Avea o traistă de piele, pantaloni din lână, maro și largi, o cămașă din cânepă – probabil. Clopul, pălăria mică din fetru. Îl țin bine minte, îl iubeam mult, îmi spunea Armonica. Dar când l-a îmbătrânit lumea pe el n-aș putea să spun. Însă sigur nu la cinzeci și șase, ca pe maica.
Taica era tatăl ei și bunicul tatălui meu. Un om de poveste. Un Zorba. Un balcanic. Chiar dacă la război a luptat pe frontul din Alpi, unde de cealaltă parte lupta și scria Hemingway. A fost soldat de la paisprezece ani. Apoi a ajuns pădurar, apoi arhitect, apoi primar, iar la urmă de tot și-a cumpărat oi și boi. Cred că era bolnav când am apărut eu în peisaj, că oile nu le mai avea. Pe boi îi știu, Puiu și Florea, așa îi chema. Erau uriași. Dar nu îi ținea acasă mult timp. Cred că îi ținea în grajdul de la holda de pe deal, la Pădurișcă, unde pe vremuri ținea oile. Și îl țin minte pe Băluțu, câinele uriaș și frumos, ciobănesc bucovinean, legat de părul din grădina din spatele casei. Probabil după ce a vândut oile.
Țin minte cum mergeam toți la fân la Pădurișcă, iar maica făcea pancove cu brânză. Acum când mai văd pe la târguri anunț cu scovergi și pancove, nu mă uit. Știu deja că scovergile nu sunt scoverzi, cum nici pancovele nu sunt pancove. Și nici ruga nu e rugă, dar nici Cină nu mai este. Cine să mai așeze masa pentru treizeci de oameni, dintre care unii străini?
S-a obișnuit lumea să se plângă de sărăcie. Dar niciodată oamenii n-au trăit mai bine ca acum. Bunicii și străbunicii mei n-ar înțelege sărăcia de astăzi. Și cred că ar pune iar masa de Cină pe 8 septembrie, că e în sângele lor, în tradițiile lor, în obiceiuri, în cultura rurală balcanică. Fiindcă nici pe dubăi nu îi aștepți cu mâna goală. Nu le dai lașce, că trebuie să joace toată noaptea, dar o masă tot o întinzi. Și te plimbi cu tava de sanvișuri și prăjituri prin tot ocolul să îi servești pe cei care însoțesc dubele, săteni sau oameni din sate vecine, care merg după dube de la prima la ultima casă.
De ce povestesc toate astea? Poate asta înțeleg eu când spun balcanic. Casa. Casa mea, în care am crescut, ritmurile de la dube, pe care mișc piciorul și vara dacă mi le amintesc.
Am invitat în câteva rânduri oameni la masă, oameni străini, din alte țări. Cu cât mai la vest era țara din care veneau, cu atât mai mare era surprinderea. Cineva mi-a spus o dată, fiind un grup mare, în casa mea mică: „e foarte emoționant că ne-ai invitat la tine, casa e ceva intim”. Păi și Cina?, m-am gândit eu, dar n-am spus nimic.
E în firea mea. E moștenirea de la bunicii mei, să pun lumea la masă. Să primesc dubele. În anii în care cineva era în doliu, primea dubele, dar nu jucau și nici muzicanții nu acompaniau, se făcea doar programul de colinde, se vestea doar Nașterea Domnului. Dar nu se putea să nu primești dubele. E motivul pentru care încerc să merg acasă de Crăciun cât de des pot. Fiindcă e o tristețe ca părinții să primească dubele, dar să nu își aibă copiii alături.
Acum părinții își sună copiii plecați prin străinătate pe Facebook cu video ca să le pună dubele. Eu nu vreau așa, deși m-a sunat și pe mine tata de vreo câteva ori. Nu îmi place, vreau să fiu acolo. Să ne cânte muzicanții din Făget, acolo, în curtea lui taica, „Lăsai pușca ruginită”.
Uneori, când mă apucă nostalgia și mă uit la dube pe YouTube mă gândesc că ar fi trebuit să rămân acasă, în sat. Să cosesc fânul vara. Habar nu am. Știu că sună dramatic și exagerat, dar simt uneori că așa trebuia să fac. Să stau acolo și să învăț de la tata cum se curăță pădurea. Să îmi arate el de ce un izvor seacă și cum îl poți curăța. Să îmi fi arătat cum știi după geana de la apus când va ploua și când nu. Să îmi arate mama cum se fac pancovele și scoverzile, cum se fac lașce de casă, cu ou de găină. Și poate în loc să mor de foame, încercând să slăbesc, aș fi învățat jocul dubăilor și aș fi țopăit prin grădină ore în șir.
Dar nu e zona, e moștenirea, fiindcă știu sigur că există mulți balcanici după locul nașterii, dar care simt cu totul altfel. Care nu vor să fie la Cină, vor să fie lăsați în pace, să li se povestească puțin, să asculte doar muzică clasică sau rock, să își petreacă zilele printre betoane, nu prin grădini sau prin păduri. E o chestie balcanică sau nu e? E într-adevăr ceva specific fiecărei zone sau pur și simplu oameni luați de peste mări și țări pot sta la Cină? Pot ei sau nu pot? Vor pune masa la Cină sau nu o vor pune? Vor aprecia dubăii sau vor zice: chestiile astea tradiționale nu sunt pentru mine? Vor înfiera îmbătrânirea prematură sau o vor compătimi? E oare ceva cu toate poveștile pe care vi le-am spus eu sau e doar copilăria? E și la mine îmbătrânirea prematură care deschide gura și spune: Pe vremea mea…?
Pentru mine cultura balcanică e o imagine, un film, un poem colectiv: mulți la un loc, oameni împreună, cântece de tristețe și cântece de joc, o familiaritate exagerată, o naturalețe nesofisticată, ceva ce se moștenește. Am în minte acum emoțiile pe care le-am trăit când am văzut primele documentare cu Taraful de la Clejani, ăia bătrânii, autenticii. Nicolae Neacșu care cânta de se rupea ceva în el și în tine, chiar dacă nu se înțelegea prea clar ce e cu Corbea. Cum a ajuns el la pușcărie. Cum a suferit Corbea. Cum s-a izbăvit Corbea.
Festivalurile balcanice aduc la un loc oameni, care, indiferent de credințe sau opinii, par toți de o mamă. Primul festival balcanic la care am participat peste hotare era la Ordu, în estul Turciei, și era dedicat Mării Negre. A fost o familiaritate, nu doar între scriitori, ci de regăsit în texte. Ceva nu comun, ci asemănător, un soi de intimitate artistică. Un fel de Cină. Că, sincer vorbind, am avut cine incredibile în fiecare seară, cu dube și torogoate, cu șapte feluri de mâncare.
Noaptea, când ne întorceam de la restaurante, Tozan cânta cântece tradiționale turcești, dar eu n-am știut nici o doină, așa că le-am cântat psalmul 142 pe glasul VI. Am stat acolo patru zile, dar a fost de o intensitate incredibilă. Trăiesc și acum cu senzația că am stat acolo o lună de zile. Îi cucerisem pe toți cu textul meu mincinos despre mare. Despre barca sau pluta cu care aș fi putut traversa marea. Vise mincinoase pentru o proză despre Marea Neagră. Călătorii, Cine, povești, muzici, spectacole, tineri, lecturi în școli, excursii în afara orașului, restaurante, autorități – toate înghesuite în patru zile în care am dormit în total șapte ore.
Balcani. Mult mai recent. Vara asta. Theodoris din Kolymbari, intrând în vorbă cu noi, în timp ce tolănit pe pietrele de la plaja Mias, căuta arici de mare pe care îi strivea de stânci ca să mănânce nu știu ce din ei. Și eu m-am simțit scandinavă. Theodoris din Kolymbari care ne-a povestit despre viața lui și despre frumusețea Cretei, despre icrele miraculoase din aricii de mare, despre cum se culege sarea de pe stânci. Theodoris din Kolymbari care ne-a invitat la el acasă ca să gustăm mielul după rețeta tradițională. Și care ne spunea că poate va merge cândva să viziteze România sau Thailanda. Dar apoi a revenit la norocul lui. „Norocul meu că m-am născut aici”, așa spunea. Și avea dreptate.
Așa cum am și eu.