Linii imaginare pe icoane

conflicte interetnice în proza scurtă ex-iugoslavă

 

„Orașul în care am crescut era traversat de linii imaginare care îl divizau în mai multe părți: cea care îi separa pe credincioși de necredincioși, pe comuniști de anticomuniști, pe sîrbi de croați, dar care nu erau decît diferențe de suprafață. Adevărata barieră, profundă și de netrecut, era cea care îi separa pe băutori de nebăutori.” (Josip Novakovich, „Amintiri: Belgrad”)

 

„Faptul că oameni atît de diferiți trăiesc într-un singur loc și că această diferență nu-i împovărează a adus cu timpul o satisfacție, o mulțumire care cu superficialitatea și sinceritatea ei amintește de sala de așteptare a unei gări din care trenurile pleacă în iad și în rai.” (Miljenko Jergović, „Oala bosniacă”)

 

Cînd generația mea, xenialii născuți la finalul anilor `70 și la începutul anilor `80, descoperea MTV-ul și manifestările stradale de bucurie în urma meciurilor Naționalei de fotbal la campionatele mondiale din prima jumătate a anilor `90, dincolo de Dunăre, la vecinii noștri, izbucnea un război civil, o serie de conflicte violente care au condus la destrămarea Republicii Federative Socialiste Iugoslavia, stat multietnic format după cel de-Al Doilea Război Mondial. Pînă la invadarea Ucrainei de către Rusia în februarie 2022, acela a fost cel mai sîngeros conflict postbelic de pe teritoriul Europei.

„Războiul din fosta Iugoslavie”, cum a fost el generic numit, a implicat șase republici care-și doreau independența – Slovenia, Croația, Bosnia & Herțegovina, Macedonia (de Nord), Serbia și Muntenegru -, republici cu o structură etnică și confesională diferită (ortodocși, catolici și musulmani), și a durat un deceniu întreg, între 1991 și 2001. Asediul orașului Sarajevo vreme de peste trei ani, culminînd cu masacrul de la Srebrenica (unde, în 1995, au fost uciși aproximativ opt mii de bosniaci) și, ulterior, izbucnirea conflictului din Kosovo au condus la intervenția militară a NATO, administrarea ONU a teritoriului kosovar și, în cele din urmă, la încheierea războiului, la destrămarea definitivă a Iugoslaviei și la crearea a șapte state independente, dintre care doar Kosovo a rămas recunoscut parțial. Războiul a lăsat în urmă peste 130 de mii de morți, milioane de refugiați, distrugeri incalculabile și a condus la o serie de procese pentru crime de război în care au fost judecați trei lideri sîrbi și bosniaci.

Nu cred că mă înșel cînd spun că, cel puțin pentru generația mea, școlită în comunism, unde istoria era una dintre materiile școlare predate trunchiat și falsificat, și care abia deschidea ochii asupra lumii, deopotrivă ca vîrstă biologică și datorită libertății oferite de căderea comunismului și a Cortinei de Fier, abia Războiul din fosta Iugoslavie a însemnat conștientizarea componentei multietnice și diversitatea confesională a ceea ce numim Balcani.

P(r)oză de grupuri

Cu ocazia rezidenței literare oferite de Taifas – Festivalul de film și cultură balcanică de la Timișoara (a treia ediție, 13-19 octombrie), am încercat să înțeleg natura și dimensiunea unor posibile conflicte etnice și confesionale din spațiul balcanic așa cum apar acestea ilustrate exclusiv în volumele de proză scurtă traduse în limba română în ultimul deceniu.

Sigur, limitarea înțelegerii literare a unui fenomen atît de complex vine din două mari direcții: mai întîi, am exclus din start romanele (pentru asta se poate consulta monumentalul Dicționar al Romanului Central-European din secolul XX, coord. Adriana Babeți, Polirom, 2022); mai apoi, am avut în vedere doar traducerile, adică o foarte, foarte mică parte din producția de povestiri scrise de autorii din fosta Iugoslavie. De altfel, o primă surpriză, dar nu foarte mare, vine din faptul că avem o reprezentare săracă a prozei scurte, deopotrivă clasice sau contemporane, scrise de vecinii noștri.

Astfel, am avut la dispoziție și am (re)citit trei volume colective și nouă volume individuale, urmărind doar acele proze scurte în care personajele sînt implicate în intrigă exclusiv prin prisma etnicității și religiei. Nu în ultimul rînd, demersul meu este unul mai degrabă de close reading (fără să divulg, pe cît posibil, deznodămîntul), căci nu m-a preocupat, neavînd competențele necesare, punerea într-un context politic mai specific, atunci cînd ar fi fost cazul. Doar am accentuat, pentru o înțelegere mai bună, identitatea etnică și/sau religioasă a protagoniștilor.

Antologia realizată de traducătoarea Mariana Ștefănescu Vacanță în Sud. Nuvela sîrbă contemporană (1989) este, probabil, primul demers important de gen: adună cincisprezece maeștri ai prozei scurte din acest spațiu (nota bene! – antologia nu se intitulează, totuși, „nuvela iugoslavă contemporană”, asta deși autorii provin de pe întregul teritoriu azi fost iugoslav), dar majoritatea rămîn încă necunoscuți cititorilor români de azi. Cu excepția unor Ivo Andrić, Milorad Pavić, Danilo Kiš și Miodrag Bulatović, cu mențiunea că în cazul acestuia din urmă au fost preferate exclusive traducerea unor romane, nu și a prozei scurte.

Tot Marianei Ștefănescu, secondată de Aleš Mustar, i se datorează și apariția antologiei traduse din slovenă Martori suverani. Tînăra proză slovenă a anilor nouăzeci (2004), cu o selecție din proza scurtă a nouă scriitori sloveni, nici unul tradus ulterior cu volum propriu.

Am lăsat la urmă cea mai semnificativă antologie pentru subiectul de față: A fost odată o țară. Panorama prozei de război din țările fostei Iugoslavii (Paralela 45, 2018). Proiectul – inedit la acel moment, avea să apară și în alte limbi – aparține traducătorului Adrian Oproiu (n. 1980) care, împreună cu traducătorul Goran Čolakhodžić (n. 1990, Zagreb) și, mai ales, cu antologatorii, critici & scriitori ei înșiși, Boris Postnikov (Croația), Dinko Kreho (Bosnia & Herțegovina) și Srđan Gagić (Serbia), adună proze scurte și fragmente de roman pe tema războiului, unele la limita confesiunii cu ficțiunea, scrise de 27 de scriitori și scriitoare din cele trei țări foste iugoslave între care „teatrul de război” a fost cel mai sîngeros. Dintre acei scriitori și scriitoare, din păcate doar Dubravka Ugrešić era și a continuat să fie tradusă în limbă română cu cărți proprii. Anul acesta i s-a adăugat Miljenko Jergović.

Pentru tema de față, am lăsat însă pe dinafară „prozele de front”, și am preferat prozele „civile” în care personajele, situațiile, întîmplările, destinele povestite aparțin vieților private de dinaintea războiului sau imediat după, din apropierea confruntărilor sau din timpul unor bombardamente sporadice ori din timpul unor stări de asediu, cînd războiul este doar fundalul vieții. Războiul formează automat și delimitează strict taberele, marchează forțat diferențele, creează inevitabil tragedie care duce la ireconciliere. Am fost interesat, așadar, de conflictele etnice & religioase pe timp de pace, sau în spatele liniilor de atac, sau în viețile celor neimplicați în mod direct în război.

Vecinii

Născut în Bosnia-Herțegovina ca parte din Imperiul Austro-Ungar, vorbitor de slovenă și germană, scriind în limba sîrbo-croată despre Bosnia din perioada ocupației otomane, Ivo Andrić (1892-1975) a fost premiat în 1961 cu Nobelul literar, devenind primul scriitor balcanic căruia i s-a acordat această distincție. Cu toate acestea, după disoluția Iugoslaviei, bosniacii i-au respins inițial opera din cauza unei presupuse atitudini anti-musulmane, și nici croații nu s-au grăbit să-l adopte în propria literatură; sîrbii, în schimb, l-au îmbrățișat cu totul și i-au cinstit memoria cu toate onorurile (scriitorul a trăit și este îngropat la Belgrad).

Cea mai cunoscută carte a lui este romanul E un pod peste Drina (tradus pentru prima dată în română, în 1962, din franceză, de Gellu Naum), dar Ivo Andrić a publicat nu mai puțin de șase volume de povestiri. În ultimii ani, la Polirom au apărut trei dintre acestea: Povestea cu elefantul vizirului (reeditare), Povestiri din singurătate și Povestiri despre femei, astfel că, odată cu noua selecție din povestirile scrise în perioada 1914-1964, Poză de familie și alte povestiri (Cartier, 2022) începem să avem, cît de cît, o imagine a universului prozei scurte a celui cel mai citit și mai tradus scriitor iugoslav. Traducătoarea Octavia Nedelcu (autoarea unui substanțial studiu introductiv, a cronologiei vieții și activității și a bibliografiei traducerilor românești din opera scriitorului, toate foarte utile) îl numește pe bună dreptate „un cronicar înțelept al spațiului Balcanic”.

Două povestiri din acest volum, și poate nu întîmplător printre cele remarcabile ale cărții, se ocupă de conflictele etnice din Balcanii începutului secolului trecut. Prima, „Chilimul”, are în centrul simbolic al unei povești de război din Sarajevo-ul de altădată un covor furat, de un soldat austriac, din casa unor turci și vîndut pentru băutură unei familii de creștini ortodocși. Bătrîna familiei, voce a rațiunii, se opune participării la acest troc care are reverberații nebănuite o generație mai tîrziu.

În cealaltă povestire, intitulată „Copiii”, cea mai dramatică dintre toate, o gașcă de băieți bosniaci își construiesc niște arme albe artizanale și descind în mahalaua evreiască să-i schilodească pe copiii evrei. Reușesc să încolțească un băiat evreu și sînt pregătiți să-l linșeze, doar că unul dintre atacatori este novice și ceea ce ar trebui să fie „botezul de foc”, ritualul de acceptare în gașcă, se transformă într-un act de pierdere a inocenței, un rit de trecere într-o lume „necunoscută, tulburătoare și cumplită în care-ți pui pielea pe băț, dai și primești lovituri, urăști și jubilezi, cazi și învingi”.

Tot despre vecinătate și comunitate, dar un secol mai tîrziu, este vorba și într-o proză a bosniacului Miljenko Jergović din volumul Marlboro de Sarajevo (TREI/Anansi, 2025), care adună aproape treizeci de proze scurte din perioada războiului din fosta Iugoslavie. Născut în Sarajevo în 1966, trăind și lucrînd ca jurnalist în Zagreb, a scris pînă acum vreo cincizeci de cărți de poezie, teatru, proză scurtă, roman, eseuri, fiind laureatul mai multor premii literare în Croația, dar și cîteva internaționale, dintre care Premiul pentru Pace „Erich Maria Remarque” i-a fost decernat în Germania tocmai pentru acest volum de povestiri din 1994 tradus între timp în mai multe limbi. Slavenka Drakulić, o altă scriitoare foarte cunoscută provenită din fosta Iugoslavie tradusă și la noi, e de părere că, dintre cărțile scrise în Bosnia în acea perioadă, acest volum este cel mai bun.

Proza cu pricina, intitulată „Domnul”, are ca protagonist un bărbat din Sarajevo rămas toată viața în ochii bosniacilor din cartier, datorită originii sale croate, doar „un om din Dubrovnik”. Prevăzător, citind semnele timpului, croatul restaurează și readuce la viață o veche fîntînă din grădina lui, iar cînd izbucnește asediul sîrb asupra orașului, iar sistemul public de apă este afectat, „domnul” devine principalul furnizor de apă al comunității predominant musulmane: „Nu a refuzat pe nimeni, dar nimeni nu avea voie să scoată singur apa, ca să nu tulbure fîntîna. După un timp, a atîrnat un anunț pe ușă: «Dragi vecini, fîntîna este deschisă de la zece dimineața la prînz și de la patru la șase seara. În afara acestor ore nu sînt disponibil pentru a vă servi.» În fața casei lui se forma un rînd lung și extrem de ordonat, nimeni nu se împingea și nici nu vorbea tare. Rînduiala aceasta trebuia respectată ca la geamie sau ca la biserică.”

Doar de Crăciun, croatul creștin ține fîntîna închisă, iar vecinii bosniaci îi aduc daruri: baclavale, cafea și, ceva rar la acel moment, un pachet cu țigări cu filtru Croația.

Prietenii

Poate cea mai semnificativă povestire pe tema prieteniei apare în volumul Caf  Sarajevo (Vremea, 2022) de Josip Novakovich (n. 1956), scriitor canadian de origine croată, emigrat la maturitate și pe care războiul iugoslav nu l-a prins în țară. Finalist al Man Booker International Award în 2013, Josip Novakovich este autorul mai multor volume de povestiri, toate remarcabile.

Povestirea „Rezervare achitată”, narată la persoana întîi, relatează întoarcerea la Belgrad, după 25 de ani, a unui emigrant croat și întîlnirea acestuia cu prietenul său sîrbo-croat din copilăria petrecută în Zagreb, vechi prieten despre care circulaseră zvonuri cum că ar fi făcut parte din forțele paramilitare sîrbești împotriva trupelor croate: „La sfîrșitul războiului, cred că prieteniile trebuia să fie mai puternice decît neînțelegerile etnice și prejudecățile, așa că am încercat să nu mă mai întreb cum își petrecuse începutul anilor 1990. M-am dus la Belgrad să îl revăd cu convingerea că era un om bun, în ciuda a tot ce se petrecuse, și nu un criminal de război.”

Odată reuniți în Belgrad, vechii prieteni din Zagreb încep să-și vorbească în sîrbă, să depene amintiri și să se simtă bine. Asta pînă cînd croatul devine neliniștit de insistența prietenului său sîrb care nu acceptă să-l lase să folosească rezervarea de la hotel și insistă să-l găzduiască la el acasă, undeva în afara orașului. Dar cînd sîrbul are, la restaurant, probleme cu tensiunea, acesta ezită să ia calmantul pe care prietenul lui croat, suferind de asemenea de tensiune, i-l oferă: „M-a privit în ochi fără să clipească. Vedeam cum evalua pastila ca pe un fel de exploziv și cum calcula probabil ce era mai important, că sînt un vechi prieten sau că sînt croat, plin de resentimente contra sîrbilor care distruseseră Croația în anii `90. Sîrbii își omorau adversarii ca pe timpuri, cu gloanțe, în holurile hotelurilor, în timp ce rușii și croații utilizau elemente radioactive și droguri. Toate aceste îndoieli, bănuieli, amenințări potențiale îl făceau și mai roșu și mai neliniștit, și îi apăsau și mai tare pieptul. Inima devenise adevăratul lui adversar, dar în același timp în mine se putea încrede și mai puțin, îmi ziceam în timp ce ne priveam în albul ochilor. În privirea lui teama se intensificase nu contra mea, ci contra lui însuși…”

În cele din urmă sîrbul înghite calmantul, dar pînă apucă el să se simtă mai bine, croatul începe să resimtă la rîndul lui probleme cu tensiunea, și înghite și el un calmant: „N-ar fi fost de pomină să avem amîndoi o crică cardiacă în acel restaurant, asasinați de propriile noastre gînduri… Dacă ar fi încetat să gîndească, ar fi fost mai bine pentru el, eram sigur. Același lucru și pentru mine, dacă încetam să speculez și să-i transmit și lui anxietatea și spaima mea ar fi fost și el mai destins, s-ar fi simțit mai puțin amenințat.”

În ciuda faptul că „istoria etnică atîrnă greu” între cei doi vechi prieteni suspicioși, despărțiți de un război de care unul fugise, pe cînd celălalt îl trăise, nu se întîmplă nimic dramatic: nu războiul trecuse peste ei, doar timpul.

Amanții

Pentru dragoste ne întoarcem, de dragul cronologiei, la începutul de secol 19 în povestirea „Un an agitat” de același Ivo Andrić, de data aceasta din volumul Povestiri despre femei (Polirom, 2023): protagonistul este un cămătar sîrb dintr-un oraș provincial din Bosnia orientală, „un adevărat stăpîn de care depindeau toți și toate, direct ori tainic, nu doar creștinii, ci și mulți musulmani, ba chiar autoritățile otomane”. Morocănosul, brutalul și temutul cămătar este și infirm, trăiește țintuit într-un jilț, iar casa lui este îngrijită de soția, fiica și nepoata lui. În urma unei epidemii de tifos, soția lui salvează de pe drumuri o țigăncușă orfană „ca să facă o faptă bună și să capete o slujnică ieftină în casă.”

Cu o soție rămasă stearpă după prima naștere, cămătarul inaccesibil și imobil se îndrăgostește de țigăncușă, lucru care-i îngrijorează familia și partenerii negustori. Doar că „salvarea” vine odată cu poposirea în zonă a unei armate otomane venite cu prilejul unor operațiuni militare. Comandantul armatei otomane este, însă, un polonez nu se știe dacă trecut la islam, oricum băutor de vin, care se îndrăgostește de slujnica țigăncușă creștină și o cere de soție cămătarului sîrb familist. Astfel, acesta se găsește dintr-odată în postura de a putea reda liniștea orașului bosniac și, implicit, a-și păstra propria reputație, prin renunțarea tocmai la fata de care era în secret îndrăgostit. „Molima a dus-o, războiul a luat-o!”, își spune cămătarul și cedează fata, care încuviințează bucuroasă la căsătorie, iar armata se retrage lăsînd dragostea să ardă mocnit în inima cămătarului infirm pentru care comandantul otoman devine peste noapte dublul său războinic, cel care cutreieră și cucerește lumea la braț cu tînăra țigăncușă de care el n-avusese parte.

O altă poveste de dragoste imposibilă, de data asta în anii `90, apare în povestirea lui Miljenko Jergovi  intitulată „Hanâma” (însemnînd „femeie aristocrată” în turcă, și „cucoană” ori „soție” în bosniacă): un bosniac taciturn și fără rost pe lume se mută în apartamentul unei mătuși, deja fugite din calea asediului din Sarajevo, unde trăiește singur și în mizerie pînă cînd primește într-una din camerele apartamentului o adolescentă musulmană refugiată din provincie, unde părinții ei fuseseră uciși de soldații creștini sîrbi. Datorită unor „relicve creștinești” de pe pereți, fata presupune că bărbatul e totuși catolic, dar bosniacul continuă să fie retras și să nu-i vorbească, deși prezența fetei începe să i se pară „ca un dar din cer, ca o invitație deschisă și pură la o altă viață”. La rîndul ei, fata e atrasă de bunătatea taciturnă și discretă a bărbatului lîngă care se simte în siguranță. Proza se încheie tragic, căci războiul irumpe, în cele din urmă, fatal în viețile tuturor.

Miljenko Jergovi  scrie o altă poveste de dragoste interetnică, de data aceasta împlinită, în proza „Oala bosniacă”, unde bărbatul este un bosniac student perpetuu la jurnalism, genul boem, provenit dintr-o familie înstărită de musulmani, pe cînd fata este o croată venită la studii în Sarajevo. Imediat după începerea războiului, cei doi fug din calea lui în orașul femeii, unde bărbatul își găsește un rost gătind, moment care îl conduce la un impas, căci „așa-numita tocană bosniacă nu-i posibilă în cratițele acelea pe care va scrie pentru încă o sută de ani Made in Yugoslavia; pentru tocana bosniacă era necesară o oală de lut cum în Zagrebul hipereuropean nu putea să existe; cum de altfel nu exista nici în magazinele din Sarajevo, dar putea fi găsită în toate casele bosniace”.

În cele din urmă, bărbatul găsește în Zagreb o oală bosniacă, dar războiul îi prinde din urmă și, riscînd ca el, musulmanul, să fie arestat, cei doi pleacă mai departe, ajungînd într-o tabără de refugiați din Vest. Oala „reconciliatoare” rămîne în urmă, niciodată folosită.

Emigranții

Croatul emigrat în Canada Josip Novakovich și bosniacul emigrat în SUA Aleksandar Hemon, amîndoi au ca protagoniști în povestirile lor, majoritatea scrise la persoana întîi, emigranți scăpați de război. Scăpați doar fizic.

În proza care dă și titlul volumului, „Café Sarajevo”, Josip Novakovich descrie cafeneaua cu pricina din Montreal, care „devenise o instituție, un amestec balcanic între muzica lui Bregović, burek, baclavale și late delicatese bosniace”, dar și o brutărie numită Balkan, o măcelărie slovenă, plus o altă cafenea Adria (ținută în mod curios de sîrbi), toate închise rînd pe rînd: „Nu eram o comunitate prea numeroasă, iar asta putea fi explicația pentru care restaurantele și cafenelele comunităților etnice se închideau. Dată fiind absența factorului de comunitate al originilor etnice din fosta Iugoslavie, nu existau, se pare, destui membri aparținînd unei singure comunități ca să susțină o cafenea a Balcanilor.”

Protagonistul tot întîlnește pe străzile Montrealului un bețiv fost conațional („era ușor să devin paranoic, căci crescusem în paranoia unui regim comunist care vedea spioni peste tot, iar războiul nu făcuse decît să amplifice această boală”), care însă refuză să-și decline etnia atunci cînd e întrebat („numai țăranii și fasciștii întreabă o chestie așa vulgară”). Bărbații descoperă, totuși, un prim element comun, și anume „partizanatul” față de jucătorul de tenis Novak Djoković, apoi și faptul că amîndoi erau legați de un anume pod Potok din Sarajevo:

„Este podul pe unde am fugit. Am plătit cinci mii de mărci germane, cu un an înaintea sfîrșitului asediului. Știi cum se numește podul acum? Romeo și Julieta. La începutul asediului, un cuplu voia să traverseze podul spre Dubrovnik. El era sîrb, ea era musulmană. Lunetiștii i-au împușcat la mijlocul podului și cadavrele lor au rămas acolo trei zile și trei nopți, pentru că nimeni nu îndrăznea să meargă acolo și să-i ia de frica lunetiștilor care supravegheau porțiunea aia. Iar noi le priveam corpurile de departe.”

O poveste de emigrație scrie, în volumul Iubire și obstacole (Black Button Books, 2016), Aleksandar Hemon (n. 1964), scriitor bosniac din Sarajevo, pe care izbucnirea războiului iugoslav l-a prins în Chicago, de unde nu s-a mai întors. Nominalizat de trei ori la National Book Critics Circle Award pentru romanele și cartea sa de memorii, a fost premiat cu PEN/W.G. Sebald Award. Aleksandar Hemon scrie în proza „Dirijorul”, în chip de confesiune a unui bosniac emigrat în State, povestea „celui mai mare poet bosniac în viață” rămas în Sarajevo în timpul asediului („dacă scrii o poezie intitulată «Sarajevo», e de datoria ta să rămîi”) și care, ulterior, se căsătorise cu o avocată americană care lucra în Bosnia strîngînd probe pentru crime de război: „Ziarele au jubilat vorbind despre idila internațională: el o cucerise cîntînd și scriind poezie, ea îl dusese la situri de gropi comune”.

Naratorul, fost poet aspirant în acel Sarajevo de dinaintea războiului, îl reîntîlnește peste ani la o lectură publică pe idolul său, mutat între timp în State cu soția, doar pentru a constata deplina lui nefericire în ciuda sau tocmai datorită noului său statut de poet boem emigrant căsătorit cu o americancă.

Călătorii

Pentru final, am ales două proze care ies din cadrul iugoslav, dar care surprind foarte bine o anume complicitate balcanică între vecinii acestei regiuni uniți, dacă nu prin limbă, măcar prin destinul comunist, prin bucătărie („bucătăria slavă e mereu un amestec, fără doar și poate”) și, mai ales, prin același tip de povești.

Prima povestire aparține tot clasicului Ivo Andrić, se cheamă „O noapte la Alhambra”, apare în volumul deja citat, și are loc în faimosul cabaret bucureștean din Interbelic (Ivo Andrić a activat la București, în anul 1922, ca înalt funcționar la Consulatul General al Regatului Sîrbilor, Croaților și Slovenilor).

Un grup de afaceriști din Balcani schimbă impresii despre birocrația românească, beau și dansează, însoțiți de femei, pe muzică de jazz (cîntată de negri) și pe muzică lăutărească (cîntată de țigani): „Ai nimerit prost să faci afaceri cu românii. Și eu am venit aici pentru două-trei zile, să ridicăm niște șlepuri sechestrate, și uite că au trecut trei luni de cînd sînt în continuare la București. Am venit cu pălărie de paie și costum alb și, iată, în curînd se apropie Crăciunul. Ești trimis de la o instituție la alta. Am învățat și românește de nevoie. Așa a pățit-o și el (mi-l arată pe individul de la Banca de Export, un bărbat uriaș, cu mustăți sucite și cu cap turtit). Ne pierdem vremea pe la ministere și ne întrecem în minciuni cu avocații, iar seara o petrecem în aceste case ale pierzaniei.”

A doua povestire non-iugoslavă aparține lui Gheorghi Gospodinov (n. 1968), cel mai titrat scriitor bulgar în viață (deținător al International Booker Prize), și apare în volumul Și alte povestiri (TREI/Anansi, 2025). Cu titlul voit modest, „O a doua povestire” este, de fapt, relatarea unei întîmplări dintr-un tren sub forma unei povestiri în ramă întîmplată într-un alt tren la o generație distanță. Ba chiar mai mult decît atît, căci întîmplarea bunicului bulgar conductor de tren, care se confesează unui călător ungur, ajunge să fie repovestită de nepotul ajuns scriitor (după ce acesta o recunoscuse relatată într-o povestire maghiară în traducere) tot într-un tren, și tot unui ascultător care nu știe bulgara.

Așadar, o povestire călătoare prinsă în circuitul nesfîrșit al poveștilor într-o lume balcanică ai cărei ascultători, deși trăiesc aceleași vremuri, nu vorbesc aceeași limbă. Eterna istorisire ce transcende limbajul, cultura, istoria și timpul.

Pildă de final

Pornit în această scurtă incursiune în proza scurtă ex-iugoslavă tradusă la noi în ultimii ani, e greu de tras o concluzie cu privire la natura și dimensiunea conflictelor din comunitățile interetnice & confesionale care ar trebui să explice cît de cît, în ochii unui cititor străin, războiul din fosta Iugoslavie. Interacțiunile dintre foștii iugoslavi sînt indiferente la diferența de etnie și religie, o acceptă și o integrează natural. De aceea voi încheia cu o pildă aparținînd lui Milorad Pavić, cel care împarte cu „nobeliatul” Ivo Andrić titlul de cel mai renumit scriitor sîrb postbelic.

Poet, dramaturg, romancier și povestitor, Milorad Pavić (1929-2009) s-a bucurat de o mare popularitate internațională în timpul vieții, dobîndită cu romanul Dicționarul khazar (1984). Istoric literar de prestigiu, profesor universitar de filozofie și academician (a publicat de unul singur Istoria literaturii sîrbe în cinci volume), traducător din mai multe limbi, avînd o operă vastă în mai toate genurile literare, Milorad Pavić a fost genul de scriitor erudit, un prozator enciclopedist din familia lui Umberto Eco.

În schița „Icoană pe aur”, din volumul Teatru de hîrtie (Corint, 2023), ca și în proza „Chilimul” a lui Ivo Andrić cu care am deschis acest eseu, e vorba de o tranzacție a unui obiect vechi furat: un macedonean încearcă să vîndă unui ofițer ONU, rus emigrat în Scoția, o icoană ortodoxă de secol 17 cu Sf. Dumitru. În urma conversației dintre cei doi, hoț-vînzător și ofițer-cumpărător, pe fundalul războiului iugoslav, dialog care încearcă să stabilească originea și valoarea obiectului, reiese că icoana ar fi macedoneană (datorită unui rege macedonean pictat în fundal), dar este o copie grecească (datorită sfîntului protector care i-a apărat pe greci de invaziile de sîrbi și turci), făcută de un creștin albanez trecut la islam (datorită mantiei care împodobește rama), dar cu ancadramente bulgărești sub stratul de aur, care nu e aur, de fapt, e glama, un aliaj extras din minele bosniace de un despot sîrb, înscrisul numelui sfîntului Dumitru nefiind nici în rusă, nici în greacă, ci probabil în sîrba străveche, bisericească.

„Păi icoanele voastre parcă sînt pictate de toate popoarele care trăiesc în Balcani!”, exclamă exasperat ofițerul ONU. La care macedoneanul iugoslav îi răspunde: „Chiar așa. De asta e și icoană. Altfel ar fi tablou”.

 

Volume de proză scurtă balcanică:

Miljenko Jergović, Marlboro de Sarajevo, traducere din croată de Adrian Oproiu & Goran Čolakhodžić, Editura TREI/Anansi, 2025;

Gheorghi Gospodinov, Și alte povestiri, traducere din bulgară de Mariana Mangiulea Jatop, Editura TREI/Anansi, 2025;

Milorad Pavić, Teatru de hîrtie, traducere din sîrbă de Mariana Ștefănescu, Editura Corint, 2023;

Ivo Andrić, Povestiri despre femei, traducere din sîrbă de Octavia Nedelcu, Editura Polirom, 2023;

Josip Novakovich, Caf  Sarajevo, traducere din franceză de Felicia Mihali, Editura Vremea, 2022;

Ivo Andrić, Poză de familie și alte povestiri, traducere din sîrbă de Octavia Nedelcu, Editura Cartier, 2022;

Ivo Andrić, Povestiri din singurătate, traducere din sîrbă de Dragan Stoianovici, Editura Polirom, 2020;

Ivo Andrić, Povestea cu elefantul vizirului, traducere din sîrbă de Gellu Naum şi Voislava Stoianovici, Editura Polirom, 2020;

A fost odată o țară. Panorama prozei de război din țările fostei Iugoslavii, traducere din sîrbo-croată de Adrian Oproiu și Goran Čolakhodžić, Editura Paralela 45, 2018;

Aleksandar Hemon, Iubire și obstacole, traducere din engleză de Anca Dumitrescu, Black Button Books, 2016;

Danilo Kiš, Criptă pentru Boris Davidovici, traducere din sîrbă de Simeon Lăzăreanu, Editura Polirom, 2009;

Martori suverani. Tînăra proză slovenă a anilor nouăzeci, selecție de Mitja Čander, traducere din slovenă de Mariana Ștefănescu și Aleš Mustar, Editura Paralela 45, 2004;

Vacanță în Sud. Nuvela sîrbă contemporană, selecție, traducere și note de Mariana Ștefănescu, Editura Univers, 1989;

Antologia nuvelei neogrecești, selecție de Kostas Asimakopoulos, traducere colectivă, Editura Univers, 1975.