CRONICĂ TAIFAS 2025 

Însemnări de Taifas – gânduri așa cum au venit

 

Aud adesea în ultima perioadă multe declarații cu accente dramatice despre faptul că oamenii nu se mai întâlnesc să pălăvrăgească. Rezonez cu ele. E un urgentism în tot ce facem încât inclusiv întâlnirile amicale se transformă în episoade „tranzacționale” – schimb de informații (musai utile!), spațiu de defulare (ascultă-mă și nu mă întrerupe), extractivism de sfaturi (zi-mi cum să fac mai bine sau îți zic eu cum să fii mai bun), idei noi (pe care să le folosim în slujba teleologiei perfecționării). Flecăreala nu intră în logica neoliberală a profitului/ profitabilității. Sporovăiala nu e rentabilă. Aproape că dispar din uz cuvintele care desemnează discuțiile lipsite de importanță (imediată, aș adăuga). În aceste condiții, un festival denumit „taifas” face o promisiune – de a oferi un context prilenic statului la taclale. A sta la taclale implică însuși non-activitatea – a sta. A reușit festivalul asta? În mare parte, în cea mai bună parte.

Am fost invitată la festival într-o rezidență literară și de cercetare. Vorbeam la telefon cu Dana Sarmeș înainte de plecare – organizatorice. La final, îmi spune două lucruri. Când ajung la Taifas, să nu ratez filmul Whose is this song, crede că mi-ar plăcea, și să încerc sarmalele cu colivă în frunze de viță de vie caramelizată și cu spumă de brânză dulce cu nuci hidratate. Dana, o confesiune. Dacă despre film nu știam nimic și nu puteam avea o impresie înainte de vizionare, sarmalele cu colivă păreau o invenție tare stranie – de ce ar mânca cineva sarmale dulci?

****

Ochelarii de vedere, ochelarii de soare, un carnet și două pixuri, o broșă în formă de sarma (cred că i-ar plăcea și lui Cosmin Dragomir), sticla de apă, șervețele, gumă de mestecat (m-a învățat cineva acum niște ani că dacă ești foarte obosit și nu reziști maratonului de filme pe care ți-l propui la un festival, ajută să mesteci gumă foarte mentolată), un pulover în plus, pastile și cam atât. Cu bagajul ăsta am colindat Timișoara timp de o săptămână, bucurându-mă de filme, discuții, evenimente cu sarmale, plimbări, soare, muzică și filme iar.

****

Festival de film și cultură balcanică. Despre ce să scriu?

Tema stătea în însăși curiozitatea față de profilul festivalului. Ce e aia cultură balcanică? Cine sunt balcanicii? Cum a fost construită stereotipizarea Balcanilor? De ce a ajuns balcanizarea să fie o etichetă peiorativă? Timișoara a fost un loc foarte bun pentru a mă întreba toate astea prin aspirația orașului de a fi considerat ca făcând parte mai degrabă din Mitteleuropa decât Balcani.

Nu am pretenția de a spune că am ajuns la răspunsuri finale. Dar am reușit să citesc și să cercetez cât să găsesc destule unghiuri (unele noi) de problematizare. Iar dialogurile la care am participat m-au ajutat să completez lista de întrebări.

Cu sprijinul Nicoletei Mușat, m-am întâlnit la UVT cu studenți la masterat cărora le-am vorbit despre antropologie și experiențele mele de pe teren. Cu scriitorii Elena Vladareanu și Marius Chivu am avut un dialog la Cărturești Mercy despre textele dezvoltate în cadrul Rezidenței. Cu Elena, am mai avut o întâlnire a Clubului de Lectură TAIFAS. Asta, oficial. Neoficial, mai multe întâlniri cu Elena, întâlniri care sper să aibă loc în cât mai multe împrejurări de acum încolo.

****

Pentru că Timișoara e un oraș în care e liniște (și ce liniște, comparat cu Bucureștiul!) și în care distanțele sunt scurte și poți ajunge pe jos oriunde îți dorești, timpul pare dilatat. Așa că, deși am plecat cu ambiții (cam) mari, am avut timp și de cercetare, și de scris, și de plimbări, și de vizite, și de întâlniri pentru noi prietenii, toate pe lângă programul dens al festivalului.

Zile calde de toamnă cu plimbări pe malul râului Bega, spații publice cu oameni care stăteau la soare (și tăifăsuiau), terase fără muzică dată tare, piețe și expoziții efervescente.

Apropo de expoziții. Importantă expoziția lui Dan Perjovschi, „ROMÂNIA – O retrospectivă 1985–2025” la Muzeul Corneliu Miklosi, fostul depou de tramvaie din Timișoara. E multă amărăciune în zâmbetul pe care ți-l provoacă desenele lui Perjovschi. O expoziție necesară, minunat curatoriată.

****

Câteva cuvinte despre trei dintre filmele văzute în cadrul festivalului.

 

Whose is this song, 2003 – Adela Peeva (Bulgaria)

Dana mi-a intuit bine interesele. Documentarul recomandat de ea a fost printre preferatele mele. Un grec, un macedonean, un turc, un sârb și o bulgăroaică stau la o masă într-un restaurant din Istanbul. Pare început de banc, dar e cadrul inițial al filmului. O piesă auzită în local stârnește intriga documentarului – toți cei de la masă își apropriau piesa ca fiind a lor. Adela Peeva pornește, astfel, într-un periplu de descoperire a originilor piesei, călătorind prin mai multe țări (Turcia, Grecia, Macedonia, Albania, Bosnia, Serbia și Bulgaria) și întrebând localnici dacă recunosc melodia. Ceea ce credea că ar fi un liant între locuitorii diferitor națiuni se dovedește a fi și miez al unor conflicte – unele umoristice, altele mai degrabă spre tragice. Cu mici variațiuni, linia melodică coincidea, însă versurile și însemnătatea se schimba odată cu trecerea fiecărei granițe. Concluzia în fiecare țară era aceeași: piesa este a noastră, nu are cum să fie a altcuiva.

Recunoașterea cântecului și încercarea de a-i găsi originile pare că nu se limitează doar la țările incluse în documentar. În preview-ul de pe YouTube al documentarului, printre primele comentarii: „when i heard the song in Turkish the first time, i recognised the melody from childhood. so i played it to my mother, and of course she would say it´s from Hungary” (Când am auzit prima dată piesa în turcă, am recunoscut melodia din copilărie. Așa că i-am pus-o mamei, iar bineînțeles, ea a spus că e din Ungaria). Iar la discuția de la festival, la finalul filmului, cineva din sală a întrebat: Dar nu avem și noi în România ceva asemănător? Sună ca…

Al cui e, de fapt, acel cântec? Cine l-a furat de la cine? Și de ce ar fi important asta? Sau, mai bine zis, pentru cine e important? Un documentar care oferă o cheie de analiză a modurilor de construcție și deconstrucție a identităților naționale.

 

Scurtmetrajul Hayati, 2024 – Ozan Boz (Turcia), un scurtmetraj inclus în calupul Best of Balkans Beyond Borders 2024

Imaginea nepoatei care grădinerește alături de bunic e încărcată cu multă emoție pentru oricine a trăit secvența pe propria piele. Indiferent din ce țară sunt bunicul și nepoata sau publicul. Un vestigiu al copilăriei multora. Temele din scurtmetraj se învârt în jurul pământului, proprietății, familiei. O posibilă vânzare a pământului de către fiul bunicului, văzută ca trădare. Fetița care este încoronată de bunic, cu flori culese de pe palma lor de pământ.

Nu l-am ales din rațiuni estetice. Poate nu mi-ar fi rămas atât de adânc întipărit în minte dacă nu ar fi fost scena cu mâinile bunicului și ale fetiței în grădină, plantând. Și cea în care ea e trimisă să aducă mentă din curte. Îl întreabă, încurcată, pe bunic, care e menta. Iar el îi răspunde – o cauți după miros. Așa mi-l amintesc și eu pe bunicul meu. Cu mâinile în pământul din grădină, trecând pe lângă el în căutarea mirosului de mentă.

 

Arni, 2023 – Dorka Vermes (Ungaria)

„Începând de azi [13 iunie 2017], legea interzice folosirea animalelor sălbatice în spectacole, pe tot teritoriul României. Astfel, imaginile în care tigri, lei, urși, elefanți sau alte animale sălbatice sunt forţate să execute diferite acrobaţii pentru a distra publicul devin istorie, după 56 de ani de spectacole de circ. România devine a 25-a ţară din Europa care interzice folosirea animalelor sălbatice în circuri.” – comunicat de presă WWF Romania

Nu mai vedem animale exploatate la circ (și asta e bine), însă circul a stârnit mereu fascinație – s-au scris cărți, s-au făcut filme. E o lume deopotrivă detestată/detestabilă și seducătoare.

Când mă gândesc la animalele folosite adeseori în spectacolele de la circ, îmi vin în minte urși, lei, tigri, animale „ cu suflet”, „cu sentimente”, conștiente (zicem noi) de propria condiție. Suferinde. Însă reptilele arareori înduioșează, iar șerpii nu cred că trezesc prea des suspine în rândul publicului.

Arni este o poveste sensibilă a unui băiat care încearcă să își găsească propriul loc în lume. Lucrează la circ, dar e un oustider, singurul care nu face parte din familie. El are grijă de animale, dar nu apare niciodată pe scenă, în fața oamenilor.

Noua achiziție a circului este un piton imens. Relația pe care Arni o dezvoltă cu pitonul este intimă și tulburătoare. Relația cu animalele de la circ este una în termeni de utilitate în economia spectacolului și a familiei. Un câine de talie mică este împușcat la un moment dat pentru că nu mai poate performa, însă pitonul atrage noi spectatori, este dorit și temut deopotrivă de circari și public, iar singurul care îl poate îmblânzi e Arni.

Am rămas cu două piese în minte după proiecție: Petra Szaszi – Finis Inferni, Prostitues’ Choir și Unique – Angyal (care este fundalul sonor unui moment de catharsis prin dans).

Am avut ocazia să stau de vorbă cu Dorka (regizoarea) în diferite contexte pe parcursul festivalului, am ascultat-o și în cadrul Q&A-ului și am aflat multe behind-the-scenes care mi-au oferit și alte unghiuri din care l-am văzut. Dar asta face parte din frumusețea unui festival de film.

 ***

Abia acum, întoarsă în București, reușesc să pun cap la cap tot ce înseamnă acest festival. Timp de o săptămână, am fost înconjurată doar de oameni care mi-au reamintit câtă bucurie a taifasului e în actul însuși de a sta la un pahar de vorbă.

Mulțumesc și felicitări Dana Sarmeș, Alex Higyed, Cătălin Olaru, Monica Felea, Ştefan Bradea și tuturor celor implicați în organizare! O recomandare. Nu ratați ediția următoare Taifas. Și nu strâmbați din nas dacă auziți de sarmale dulci. Zău că au fost gustoase! Poate merg cu Tămâioasă?

Să ne revedem cu ocazii de polemici cordiale și, de ce nu, la o cozerie.