Balcanii de sub frunte
(deconstrucția împotriva distrugerii, sau balcanizare contra balcanizare)
Peninsulă, arhipelag, continent, mare… Reziliență freatică și rezistență armată… Balcanism, balcanizare… Orientalism?… Violență, „butoi cu pulbere”, Babel (ratat)… Presiune, imperii, națiuni, popoare… Petice. Insule fără mare, arhipelag terestru, „exclusivisme” monoteiste… Culoare, poezie, muzică, ritmuri, poliritmie, melancolie… Pasiuni…
Etc.
Încerc să îmi aflu, să îmi stabilesc tema, sau mai curând să-mi reglez ținta, sau nici măcar, nu încă: s-o reperez. În mintea mea, în primul rând, dar și în realitate, în realitatea din care eu însumi fac parte, cu mintea mea și imaginile din ea. Dublu. Și să-mi dau seama, în felul acesta, cât din mintea mea este chiar „a mea” și cât este mintea comună, așa-zisul „deja-știut” comun.
Despre ce vorbim când vorbim despre Balcani? Ce subînțelegem prin acest cuvânt? Ce acoperă el, în mai multe sensuri ale cuvântului acoperă? Ce stereotipuri, ce preconstructe cultural-intelectuale ies imediat la iveală, ne vin automat pe buze, în gând, când vorbim de „Balcani”? Și, imediat după, sau, dacă nu chiar imediat, nu foarte mult după, ce diferență, ce corespondență între aceste preconstructe cultural-intelectuale, atât de puțin „ale noastre”, în sensul de „ale fiecăruia” în parte, luat ca persoană individuală și individuată, cu pretenții de unicitate, și un fel de „sine” comun, împărtășit, dar ale cărui straturi sunt pe cât de subțiri, de superficiale – pure imagini, „impresii” –, pe atât de puternic lipite, de nedezlipit, indetașabile, încrustate, con-crescute, una cu noi, „noi înșine”.
„Balcanii” sunt o realitate extrem de puternică, atât individuală, freatic-colectiv sub-conștientă, cât și „obiectivă”. Ca să afli ceva despre „Balcani” trebuie să sapi dublu, și în tine, și în afară, mai mult însă ca în multe alte cazuri.
Dar, straniu lucru, impresiile în același timp contrazic realitatea și o confirmă, sunt în același timp greșite – mai degrabă în sensul de abuzive – și adevărate, confirmate.
Balcanii înseamnă și violență, excludere, dar și comunitate, lucruri în comun. Exploziv, într-adevăr, construct, nu întâmplător deopotrivă mental și „obiectiv”. Să împărtășești excluderea… Ce nebunie!
Ceea ce cred că mă deranjează, difuz dar insistent, sâcâitor (și m-ar putea, tocmai, în felul acesta, detașa, particulariza, individua-liza), este tonalitatea afectivă preponderent negativă atașată, ca o tinichea de coadă, Balcanilor. Plus, vag pozitivant, o anumită fascinație, dar a răului, a mizeriei, a inferiorității, a pre-modernității, a „rămânerii de căruță”, „în urmă”.
Se opun Balcanii modernizării? La o primă privire, așa ar părea. De fapt, asemenea tuturor realităților geo-etnico-culturale consolidate, persistente, și Balcanii tind, de fapt, să dorească a se moderniza fără să se se schimbe, a adopta ceea ce numim modernitate, a se folosi – turbo, este un termen din muzică și arhitectură inventat, tocmai, aici – de atributele acesteia și atât, fără a se lăsa furați, „kidnapați”, cum spune Milan Kundera despre un alt complex istorico-cultural european, despre o altă concrescență est-europeană, este vorba de Europa Centrală.
Și chiar, deviind, derivând: ce relații există între aceste micro-continente culturale precum Balcanii și ceea ce numim Europa Centrală? Câtă Turcie, cât otomanism, cât islam în Balcani? Câtă ortodoxie, creștină și/sau islamică? Nu constituie oare Balcanii locul disruptiv prin excelență, falia prin excelență, pe care tocmai rupturile, fisurile, tensiunile o țin, infinit precar, dar infinit, laolaltă?
Nu devin astfel „Balcanii”, atât Balcanii (realitatea „infrastructurală”), cât și „Balcanii” (realitatea „suprastructurală”), nu putem întrezări astfel, în „Balcani”, o configurație constitutivă a lumii: ținerea laolaltă prin tensiuni, prin rupturi, multi-tensionalitatea constitutivă a lumii?
Altfel spus, imposibilul continent, imposibila „conținere” continentală, arhipelagul, dar, și mai grav, mai acut, mai specific, arhipelagul fără ape de sub orice continent, de sub orice iluzie continentală? An-arhipelagul freatic al lumii, constitutiv pentru însăși ideea de lume.
Căci nu ideea de fundament, ca bloc consistent intangibil, „resursă” a subsolului, este de fapt realistă (și realizabilă), ci mai curând aceea de circulație „subcutanată”, de pânză freatică ca mediu interior/exterior comun, unificator prin circulație, schimb și infinite traduceri.
„Balcanii” și chiar ceea ce, amuzant sau nu, am putea numi, am putea avansa ca „balcanicitate” (sau „balcanitate”) – disruptivitatea constitutivă și chiar constructivă – sunt poate conceptul operațional, grila de percepție-interpretare-constituire cea mai adecvată și unificatoare, capabilă să ne includă, tocmai, în realitate, ca realitate, nu să ne întrețină iluzia insulară de separare, de autonomizare, de rupere – de realitate.
„Balcanii” – „stare de spirit”, dar și „state of mind” și stare, situație a lumii.
O lume „balcanizată”, dar, de fapt, o altfel de „balcanizare” a lumii, dincoace (freatic), nu „dincolo”, de bine și de rău.
„Balcanicitatea” ca stare – unificatoare – deopotrivă a minții și a lumii. O lume esențialmente, dezesențializat esențialmente în deconstrucție.
Și iată-mi deci ținta aproape de a fi reperată. Așa cum deconstrucția nu este distrugere și nici „destrucție”, ci, tocmai, antidot, prevenire activ-permanentă a lor, ținere și menținere în tensiune, în tremur și chiar cutremurare „controlabilă” pe pragul colapsului, dar în pre-colaps permanent, deci împotriva prăbușirii, nici bună, nici rea, freatic constitutivă, adică lichid, acvatic, circulant „fundamentală” și „întemeietoare” (apa ca temei – imediat subteran), nici Balcanii și „Balcanii” nu sunt „dincolo de bine și de rău”, ci dincoace: solul și mai cu seamă subsolul binelui și al răului.
Sub peticele hărții, imediat sub arhipelagul de munți și pământ(uri), „balcanicitatea” lumii, tensiunea continuă, ținerea în tensiune împotriva, dar în pragul colapsului, al catastrofei. Catastrofa continuă, starea, poate, de război permanent împotriva oricărui Armaghedon.
Ca să nu aibă loc, Apocalipsa trebuie nu negată, nu acoperită, ci întreținută, „mărunțită”.
„Balcani”-Balcani = deconstrucție împotriva distrugerii = realitatea, starea lumii.
Pharmakon: otrava-medicament.
*
Întrebarea care mă macină este dacă am putea denunța, dacă am putea analiza și în cazul „Balcanilor”, de fapt al „balcanizării” Balcanilor, al dublării Balcanilor cu „Balcani”, un proces similar cu cel din cazul „orientalismului” clasic, epocal denunțat de Edward W. Said, adică al „orientalizării” Orientului? Să fie distanța și, deci, constructivismul imaginal-stereotipal la fel de mari în cazul „Balcanilor” și mai cu seamă al „balcanizării” ca în cazul „orientalismului” și al „orientalizării”?
Personal, nu cred, dar merită să vedem puțin mai în amănunt.
În primul rând, la originea ambelor procese stă amestecul (dacă amestec este) de fascinație și teamă. Dar în vreme ce orientalizarea orientalizantă e proiectivă, imagine placată (ca o mască) pe fața Străinului, în cazul „balcanizării” sau al „balcanismului” cred că este vorba, din nou freatic, de o structură-imagine imanentă a lumii: întreaga lumea este „balcanică”, numai că „balcanismul” nu înseamnă doar violență, respingere și excludere reciprocă, ci – poate mai ales – menținere culturală, clipă de clipă creativă și creatoare a lumii „pe buza prăpastiei”, meta-politică de tergiversare, de amânare a sfârșitului prin declanșări și întrețineri „controlate”, la nivel micro- și în registru multi-, ale violenței și agresivității.
Agresivitate și violență care, nu întâmplător, sunt direct și evident pozitive și pozitivate la nivel cultural, sub formă de creativitate.
Ambivalent și uneori chiar ambiguu, noi înțelegem prin Balcani-„Balcani” o sumă inepuizabilă de tensiuni cumulate, reunite iminent-exploziv, semantizate „în rău” la nivel politic și social, dar deopitrivă „în bine” și chiar „excelent” la nivel de creativitate culturală „colorată”, „multicoloră”, „pestriță” chiar, mai cu seamă sonoră însă, ca poliritmie inimitabilă, ca armonie extrem de complicată, „barocă” de-a dreptul, dar cu atât mai prețioasă, dependentă de tradiții și de o grijulie, infinită transmisivitate tehnică „populară”, „folclorică”.
Nu asta, în același timp, politic și social, „de rău”, dar cultural și creativ „de bine”, însemnă atât „Balcanii”, în mintea noastră neseparată, comună, comunitară, cât și, „la propriu”, Balcanii, ca atare?
*
Căci nu întâmplător, nu doar mental-cultural, ci „obiectiv”, se pun – și trebuie puse – întrebări de genul: unde încep și unde se termină Balcanii? Grecia face parte din Balcani? „Cât” din ea? Dar Turcia? Sau nu cumva aceasta a influențat și a determinat, a „cauzat” din afară atât Balcanii, cât și „Balcanii”? Și, din nou, ce relație, ce relații, ce „dégradé”, ce tranziții și ce osmoze între Balcani și „Europa Centrală”? Dar între Balcani și „Europa de Est”? Dar România, cât de balcanică, și mai ales cât de pozitiv și cât de negativ „balcanică” este?
Peste tot, treceri, margini difuze, margini-marje de joc împotriva granițelor (politice) stricte, „balcanicitatea” ca deconstrucție a ficționalității și fictivității politice.
Și iată, mai specific vorbind, adus în discuție rolul istoric determinant al imperiilor, aceste blocuri, aceste plăci continentale nu subterane sau subiacente, ci suprapuse, impuse, false continente, artificiale, determinante în determinarea și chiar în crearea, în construirea Balcanilor ca, tocmai, „Balcani”. Care au făcut din „Balcani” ceea ce sunt: periculoasa, insuportabila indecidabilitate și imperceptibila tranziție și chiar osmoză dintre bine și rău, temeiul lichid, osmotic, „humil”, la propriu creator și modelator dintre ele, sau mai curând invers, pentru că în această realitate-percepție răul, adică maledicția, sunt prime, binele (artistic) venind abia după, deși simultan, ca o redempțiune, ca o ispășire, ca o răscumpărare pe care mintea noastră (stereotipal indistinctă, comunitarizantă) o acordă și o recunoaște răului (politic și social) postulat prim.
Impresie-judecată în doi timpi formalizată subreptice ca silogism inconștient și impersonal.
*
Și ar mai fi eminenta chestiune a muzicii, în Balcani. Pe care, scurt spus, propun ipoteza de a o considera un fel de rezolvare, de transcendere a babelismului lingvistic și cultural-tradițional.
Balcanii ca imposibilă sinteză practică, în act – numai în act. Ideal și teoretic, „Balcanii” sunt o imposibilitate. Or, tocmai din pricina acestei imposibilități „de fond” nu pot fi ei decât o sinteză, o rezolvare artistică: Balcanii ca impus triumf al artei și culturii. Cvasi-imposibilul politic „rezolvat”, transmutat artistic. „Rezolvată” prin inevitabilă, obligatorie trans-mutare artistică, imposibilitatea, altfel spus condiționalitatea negativă se trans-mută la rândul ei, devenind nu doar condiție de posibilitate, ci chiar obligație și unică soluție de existență, de realitate.
Nu asta sunt, nu asta înseamnă „Balcanii”, trans-teritoriu cultural și artistic?
Nu sunt obligați oare oamenii acelor (acestor) locuri (de unde până unde?) să trăiască aproape hölderlinian, adică obligatoriu, inevitabil „cultural și artistic”, „poetic”? Adică să se salveze continuu de la imposibilitatea de a fi în care s-au trezit, în care au fost istoric împinși de imperii și de religii, de imperialismul exclusivist al monoteismelor?
Nu sunt oare Balcanii Orientul cel mai Apropiat al Europei, Orientul inclus, integrat (dezintegrator) al Europei, combinat cu Sudul acelui Nord (rece-tehnic: alt stereotip, bineînțeles) care a fost întotdeauna Occidentul?
Orient și Sud în același timp, în corpul și (pe) sub pielea Europei – nu asta sunt, nu asta înseamnă, destructurant-structurant, de-constructiv, Balcanii și „Balcanii”?
*
Am ținut însă să îmi verific, rapid, aproximările de mai sus, și iată, pe scurt, la îndemână, ce a ieșit:
„Un renume de trista faima a însoțit Balcanii de-a lungul acestui secol: pentru Europa occidentală, regiunea n-a reprezentat decât un butoi cu pulbere. Și totuși, în ciuda crizelor periodice care au străbătut acest spațiu, imaginea sa în conștiința europeană n-a fost dintotdeauna sumbră. Vreme de secole, Balcanii au fost priviți ca un teritoriu exotic și fascinant, înzestrat cu întregul farmec al Orientului.”
„Conceptul de balcanism literar este lansat la noi de G. Călinescu, în Istoria sa, definindu-l drept «un amestec gras de expresii măscărioase, de impulsuri lascive, de conștiință a unei identități aventuroase şi tulburi, totul purificat şi văzut mai de sus de o inteligență superioară».
Noțiunea de balcanism a suferit pe parcursul istoriei mutații semantice semnificative, în funcție de geografia culturală sau de contextul geo-politic la care s-a raportat. Mai mult chiar, există o semantică științifică a termenului şi una vulgară, care se bazează pe clișee, pe diferite paradigme culturale care, inevitabil, plasează balcanismul într-o relație de inferioritate faţa de alte spaţii ale culturii europene. Există uneori chiar şi în discursul diferiților intelectuali reminiscențe ale unui ton peiorativ pe care şi-l asociază balcanismul, explicabile prin suprapunerea sensului cultural cu însuşi destinul popoarelor balcanice, marcat de convulsii şi invalidat de istoria recentă. […] Toate eşecurile popoarelor balcanice, precum şi violențele şi naționalismul uneori exacerbat (dar care, e bine de amintit, nu este invenția Balcanilor), precum şi elementele istorice au dus la definirea balcanismului în strictă asociere cu haosul, inconsistența şi pitorescul. Lipsa de demnitate, inexistența unor valori morale coerente şi consistente, inconsecvența – toate acestea au ajuns sinonime până la identitate cu balcanismul. […] Balcanismul a depășit, însă, granițele Balcanilor, devenind un adjectiv depreciativ folosit de fiecare dată când se caracterizează o situație politică incendiară sau un comportament inadecvat. Confuziile semantice duc cel mai adesea la suprapunerea unor sensuri care, privite din perspective culturale, sunt forțate şi insuficient argumentate. Se pun, spre exemplu, într-o relație sinonimică termeni ca balcanism – orientalism – bizantinism. Este, deci, necesară o delimitare strictă a fiecăruia dintre ei, stabilindu-se lucid natura relațiilor dintre acești trei termeni. Fără un asemenea demers, orice discuție despre balcanismul literar riscă să perpetueze o sumă de clișee și să facă inutilă orice analiză literară. Balcanismul este asociat cu un anume despotism, cu o anume autoritate care însă nu exclude deloc haosul și disprețul tacit față de exercitarea oricărei forme de dictatură. Ceea ce se consideră în unanimitate ca o trăsătură definitorie pentru balcanism este puterea de coabitare a unor stări contrastante, uneori imposibil de imaginat împreună. Personajul balcanic este imprevizibil, însă nu doar în ceea ce privește manifestarea lui exterioară (raporturile față de celălalt, acțiuni, motivații etc.), ci chiar în raport cu sine însuși. Liniaritatea, ordinea firească, chiar logica existenței sunt negate de personajul balcanic aparent fără o motivație solidă, însă e bine de știut că toată această labilitate este una construită, asumată. Personajul balcanic este conștient de lipsa lui de consistență, compensând-o cu un rafinament care îl salvează de cele mai multe ori de la vulgaritate. […] Umorul balcanic nu este niciodată unul eliberat de ironie, râsul nu seamănă deloc cu o dezlănțuire de veselie, ci, mai degrabă, cu o prelungire a unei atitudini generale față de existență; balcanicul este susceptibil, nu se poate investi unilateral şi total nici măcar în această acțiune simplă de a râde, el păstrează până și în râs o atitudine defensivă pentru că mai mereu râde de celălalt şi nu cu celălalt. Tradiționalism şi conservatorism – acestea par să fie atributele cel mai frecvent atribuite societăților balcanice .Balcanismul literar este reperabil şi la nivel strict lingvistic. El îşi asociază o înțelepciune de factură populară, imprecația ca formă de revoltă sau dezaprobare, jignirea ca dovadă de dragoste, de apropiere, de intimitate. Balcanismul impune violența de limbaj tocmai pentru a sugera legăturile afective dintre personaje; limbajul urban, civilizat şi corect i se pare balcanicului potrivit doar atunci când interlocutorul său îi este străin, doar atunci când partenerul de conversație impune o atitudine glacială. Politețea devine, astfel, marcă a relațiilor impersonale, în care implicarea emoțională absentează. Un discurs frust definește, însă, discuția dintre prieteni – acolo ornamentele retoricii devin inutile. Toate aceste constatări nu trebuie privite în raport de inferioritate sau superioritate cu alte realități opuse lumii balcanice. Ele sunt un dat, un fenomen cultural care nu poate fi comparat în termeni calitativi atâta vreme cât încă nu s-au descoperit adevăratele valențe ale culturii balcanice.” (blog „Literatura pașoptistă”)
„Termenul de balcanizare este utilizat pentru a descrie procesul de fragmentare și de divizare a unei regiuni sau a unui stat în state și regiuni mai mici care sunt adesea ostile între ele. […] Retrospectiv, termenul de balcanizare este uneori folosit în istorie, și mai des în mass-media, pentru a desemna luptele din secolul al XIX-lea ale diferitelor popoare din Europa de Sud-Est pentru a se elibera de sub dominația Imperiului Otoman și a Austro-Ungariei, nu fără o anumită doză de condescendență, care a condus la o preferință acordată termenului mai neutru de „Europa de Sud-Est”. (Wikipedia)
Sinonime ale substantivului feminin balcanizare: atomizare, dezmembrare, descompunere, divizare, scindare, fragmentare, rupere în bucăți, parcelare, împărțire etc. La toate nivelurile și pentru indiferent de obiecte.
*
Balcani sau Europa de Est? Dar pot fi ele separate? Sau măcar suprapuse?
Umanitatea explozivă, irepresibilă. Când ne gândim la Balcani ne gândim, poate, nu doar la o Europă de Sud, ci și la o Americă de Sud.
„Sud global” alipit, grefat, „Balcanii” bântuie Europa. Îi întrețin freatic circulația sanguină. Dacă ar însemna doar artă, cultură, creativitate, Balcanii ar fi un ideal, idealul de umanitate însuși. Dar ei înseamnă, „vai”, și o lume reală condamnată, parcă – din păcate/din fericire: ambele în același timp –, să conviețuiască cu ea însăși și cu propria imagine, adică să viețuiască – imposibil – exclusiv cultural, bântuind „freatic”, ca sângele (nu „semnificant flotant”, ci mediu de flotabilitate), nu numai Europa, ci lumea, pentru a-i pune neîncetat în față adevărul despre ea însăși, inevitabil „balcanic”. Și, evident, sângele în mișcare, chiar și cu riscul ca acesta să dea peste margini, din simpla nevoie și obișnuință „balcanică” de a sfida orice graniță, adică de a le apăra pentru a le încălca.
Balcanii bântuiți de ei înșiși, Balcanii bântuiți de „Balcani”.
Este posibilă și o balcanizare (altfel spus, o universalizare) fericită, virtuasă, benefică, dezirabilă?
Duplicitatea Balcanilor-„Balcanilor” scrutează propria duplicitate din fiecare, dovedindu-se, astfel, ontologică (în sens istoric).
Etcetera.
POST SCRIPTUM
Un singur lucru am uitat să fac: să discut relația, mai puțin evidentă, dar esențială (în sens relațional) pentru lumea contemporană, pentru contemporaneizarea lumii cu ea însăși, cu propria ei situație, dintre balcanizare și creolizare. Nu o voi face acum! Totuși: se înrudesc sau se opun ele? Pot coexista? Etcetera. Etcetera. Etcetera.