Am putea începe chiar de aici, din Banatul istoric, dar și din centrul Timișoarei, cu mai multe secvențe. Pe unele (trei la număr) le-am înregistrat ca atare, ca pe niște comunicate de presă. Altele s-au transformat în zeci de povești, pe urmele cărora am pornit acum trei ani. Pentru început, iată știrile, aparent neînsemnate, dincolo de care se ascunde însă o întreagă istorie a Banatului, așa cum el a fost și a rămas: o placă turnantă între Europa Centrală și Balcani.
Prima anunță apariția unei cărți despre păsări și o consemnează prozatorul timișorean Radu Pavel Gheo la un colocviu organizat de Delegaţia Comisiei Europene în România. Comunicarea lui se numeşte Banatul – de la „Mica Americă” la „Mica Uniune Europeană” şi începe cu descrierea unei cărţi de ornitologie, apărută la editura Muzeului Orăşenesc din Vârșeț (Voivodina, Serbia), intitulată Ptice Banata (Păsările Banatului), scrisă de trei ornitologi din Timişoara, Szeged şi Vršac, unde denumirea ştiinţifică a păsărilor e dată, bineînţeles, în latină, iar numele populare ale diverselor păsări apar în română, sârbă, maghiară, germană şi engleză.
A doua știre comunicată nouă de un istoric admirabil, de care ne e foarte dor, Valeriu Leu, e și ea despre o carte apărută tot la Vârșeț (în sârbă Vršac, Вршац, în maghiară Versec, în germană Hennemannstadt sau Werschetz). Muzeul orășenesc începe în 2005 tipărirea operei manuscrise a fostului său director, germanul Felix Milleker (1926-1942), cu volumul Istoria evreilor din Banat, tradus din germană în sârbă de ziaristul român din Vršac, Alexandru Bobic. Varianta românească a acestei istorii a fost tipărită la Reşiţa şi este datorată preotului Vasa Lupulovici, de la parohia ortodoxă sârbă a orașului.
Și, în sfârșit, o știre culinară, legată de cel mai vestic oraș al României, Jimbolia (Zsombolya, Hatzfeld). Acolo continuă și acum, ca în fiecare an, în luna decembrie, o sărbătoare-concurs: tăiatul, tranşatul şi preparatul contra-cronometru al porcului. Nimic neobişnuit, în afara echipelor care se întrec. Deşi ele provin din trei ţări diferite (România, Ungaria, Serbia), nimănui nu i se pare că ar avea loc un eveniment internaţional, din moment ce toți se cunosc, vorbesc unii cu alții în toate limbile și se simt ca acasă. E vorba, pur şi simplu, despre sărbătoarea porcului din Banat, singurul moment din an când efervescenţa culturală a localităţii e copleşită de pofta mâncatului. Doar atunci cele şase muzee și fundaţia „Georg Trakl” a poetului Petre Stoica – toate, patrimoniu neprețuit al micului oraş – pălesc în faţa unui alt fel de multi- și inter-: cultura gastronomică.
În iarna lui 2000, o fundaţie („A Treia Europă”) şi o revistă (Orizont) din Timişoara lansează un proiect cultural şi îşi descoperă parteneri în Ungaria, la Szeged şi în Serbia, la Subotica și Novi Sad. Proiectul se numeşte „Travers – Cafeneaua literară Danilo Kiš” şi este chiar o cafenea literară, deschisă o dată pe lună în fiecare din cele trei oraşe, în câte un local ai cărui proprietari sunt dispuşi să-şi pună pentru 24 de ore firma „Danilo Kiš” şi postere cu figura lui Danilo, să ofere clienţilor acces liber la micile biblioteci amplasate acolo, cu traduceri din literaturile Europei Centrale și Balcani şi să găzduiască seri de lectură şi dezbatere cu scriitori şi artişti din Ungaria, România, Serbia, Slovacia, Cehia, Polonia. Aşa s-au întâlnit pentru prima dată la Grand Café din Szeged toţi cercetătorii operei lui Danilo Kiš din Ungaria, Serbia şi România cu prietenii scriitorului din Subotica şi Belgrad. Aşa au ajuns, de pildă, la Timişoara, Konrád György, Olga Tokarczuk, Grendel Lajos, Andrzej Stasiuk, Paweł Huelle, Adam Michnik şi au vorbit publicului. Aşa s-au întâlnit pentru prima dată într-un mare colocviu, tot la Timişoara, cei mai importanţi traducători din literaturile Europei Centrale și Balcani, la iniţiativa unui fabulos „Babel” contemporan, profesorul Michael Heim de la UCLA.
Secvenţele acestea par disperse. Dar ele capătă coerenţă şi o consistenţă sporită în momentul în care sunt considerate variante ale unei hârtii de turnesol, reactivul care determină natura unei substanţe; în cazul nostru, ele sunt revelatorul încă sensibil care poate detecta specificul acestei regiuni din sud-estul Europei Centrale. Toate depun mărturie pentru felul în care s-a structurat şi a funcţionat o comunitate umană în diversitatea ei de excepţie (24 de etnii și grupuri etnice, în proporții variabile de-a lungul timpului). Toate probează reuşita unui model de coabitare, de reciprocă recunoaştere, dar şi de dialog şi transfer cultural, sistem activ în Banat de peste 200 de ani; deci de pe când conceptelor de multiculturalitate, interculturalitate, identitate multiplă le mai trebuia multă vreme să se nască şi să fie studiate.
Și încă ceva. Toate episoadele despre care am vorbit au avut loc acum vreo 20 de ani. A trecut multă vreme. Dar între timp au apărut alte și alte dovezi despre acest Banat, aflat mereu la margine de regate, imperii, state, poartă de trecere între Europa Centrală și Balcani. Să dăm doar câteva exemple din munca unor echipe (mai mari, mai mici) pe care le-am coordonat sau la care am participat amândoi. Întâi, o lucrare academică de mari proporții, unicat în zona comparatisticii literare central-europene: Dicționarul romanului central-european din secolul XX (Polirom, 2022) – coordonare – Adriana Babeți, co-editor – Oana Fotache. Câteva cifre: 256 de romane, scrise în 14 limbi și semnate de 196 de autori; o echipă de peste 90 de persoane din țară și din străinătate (cercetători, traducători, consultanți). A fost contribuția noastră la deschiderea festivităților „Timișoara – capitală europeană a culturii”.
Au urmat lansările în câteva din marile centre academice ale Europei Centrale. Universitatea din Viena, Universitatea Jagiellonă din Cracovia, Universitatea Carolină din Praga, Universitatea Eötvös Loránd din Budapesta. Dar și la Universitatea din București și la Universitatea de Vest din Timișoara. Apoi Dicționarul s-a tradus în maghiară și, în 2024, când România a fost țară invitată de onoare la Târgul internațional de carte de la Budapesta, volumul s-a mai lansat o dată. A fost mult? A fost puțin? Eram însă siguri că el trebuia activat și altfel decât prin cursuri, seminarii, conferințe, dezbateri; că trebuia scos și în afara zidurilor academice.
Și așa s-a născut primul nostru proiect, inspirat nu doar de Dicționar, ci și de poveștile ascunse ale Timișoarei; unele neștiute, altele uitate prin romane: Timișoara – Harta secretă. Locuri și oameni (finanțat prin Casa de cultură a Municipiului Timișoara). O serie de 22 de filme documentare de scurt-metraj, care au rulat în cinematografele din oraș, în amfiteatre sau săli de clasă. Documentare preluate de TVR 3 și TVR Internațional. Filme proiectate și la Cracovia, Praga, Bratislava, Viena, București, Arad. A fost mult? A fost puțin? Atunci ne-am gândit că proiectul trebuie extins. Și că Dicționarul…poate fi pus pe o hartă reală, dar și pe una imaginară. Așa s-a născut cel de-al doilea nostru proiect: Atlasul locurilor uitate.
El a demarat în 2025, finanțat prin Centrul de proiecte al Primăriei Timișoara. Eram beneficiarii bursei Energie și ai unui grant de călătorie, care ne-au ajutat să cartografiem 10 locuri aflate la interferența Europei Centrale cu Balcanii. Deci spații reale, pe care le-am străbătut în zona care e ca o placă turnantă și unde se intersectează două lumi, două culturi, două mentalități, descrise în câteva romane din secolul XX de autorii români, sârbi, maghiari, sloveni, bosniaci, croați, austrieci. Ce a rămas și ce s-a pierdut în/ din memoria acestor locuri din romane, așa cum le-am descoperit pe teren, în vara lui 2025?
Așadar, am pornit la drum, prin cinci țări străine (Serbia, Slovenia, Bosnia, Croația, Ungaria). Și, desigur, prin România. Ca să descoperim urme. Urme pierdute. Urme uitate. Dacă locurile și timpurile istorice se puteau decupa ușor, cine ar fi fost, de fapt, personajul principal? S-ar crede că eroii din romanele lui Ivo Andrić, Joseph Roth, Claudio Magris, Danilo Kiš, Miroslav Krleža, Illés Gyula, Faruk Sehić, Semezdin Mehmedinović, Dubravka Ugresić, Aleksandar Hemon. S-a dovedit însă că acest protagonist era uitarea. Tema ne preocupa, din moment ce A.B. ține cursuri și conferințe despre ubliologie, adică despre știința uitării. Și, mai mult, fiindcă împreună cu fostul ei student și doctorand, A.C., au proiectat un Muzeu al uitării care se va deschide cândva la Timișoara.
Iar în 2026 – o nouă șansă și un nou proiect al Atlasului, de data aceasta prin Fundația Contrasens: participarea la festivalul Taifas. Din nou la drum, deci, de data aceasta unul mai scurt, doar prin Banatul românesc, Voivodina, sudul și centrul Ungariei, prin locuri percepute și descrise tot ca zone de întâlnire a mai multor culturi, legate istoric prin circulația oamenilor, limbilor, cărților și ideilor. Spații cu frontiere flotante, unele chiar fragile, dar întotdeauna poroase, înțelese ca linii de separare, dar și ca trasee ale circulației și comunicării. Și, din nou, ca niște mantre: multi- și inter- culturalitatea, identitățile multiple, transferul cultural, hibridarea.
Iată cele 10 stații, toate legate de Timișoara (prin istoria lor reală, prin cea fabulată în romane, dar și prin biografiile celor mai mulți dintre autori): Lipova, Baziaș, Coronini, Biserica Albă, Novi Sad/ Petrovaradin, Subotica, Szeged, Ozora. Întâi de toate, am citit romanele și ne-am pus câteva întrebări legate de periplul nostru de cartografi moderni. Prima, decisivă, a fost dacă aici, în spațiul pe care îl parcurgem ca să luăm amprente, putem trasa cu precizie o linie de demarcație între Europa Centrală și Balcani. Nu, cu siguranță că nu putem delimita cele două lumi, deoarece adesea ele interferează sau chiar se suprapun. Am înțeles toate acestea citind romanele și lăsându-ne imaginația să reconstituie străzi, centre și periferii, gări, porturi, spații ale delectării și taifasului (cafenelele, de pildă, amestec de stil oriental și vienez).
Important de aflat era însă ce a rămas și ce s-a pierdut din vechea reprezentare literară a locurilor (unele mitizate). Ce a rămas și ce s-a pierdut în/ din memoria acelor locuri? Așadar, ce se întâmplă atunci când ieșim din bibliotecă (din Dicționar) și pornim pe teren? Cât anume din geografia reprezentată în romane mai poate fi recunoscută în prezent? Mai poate fi ea descoperită? Cum? Și, deloc de neglijat: se modifică percepția romanului după ce spațiul imaginat prin lectură a fost reperat în realitate?
Așadar, cum am procedat? Întâi, am selectat romanele, apoi am decupat paginile care conțineau descrierea unor toposuri importante pentru derularea acțiunii. A urmat apoi documentarea „pe hartă” a țării, regiunii, orașului, satului etc., la care făcea referire romanul. La fața locului, confruntam spațiul ficțional și cel real, încercând să identificăm cât mai multe urme. Era o observație directă, dublată de întâlniri și scurte conversații cu locuitorii. Totul era fotografiat, filmat (cu telefonul) și consemnat în scris într-un jurnal de călătorie. Iar ceea ce a rezultat nu au fost niște rezumate video ale romanelor și nici simple prezentări turistice. Fiecare a încercat să construiască o poveste în care literatura, istoria locului și experiența călătoriei se pun reciproc în valoare.
Și, din nou, alt set de întrebări la care trebuia răspuns. Cum poate fi spusă o poveste în ritmul rapid al social media? Ce se pierde prin comprimare? Ce se câștigă prin imagine, voce și prezența în locul real? Cum poate fi făcut vizibil un trecut ale cărui urme au dispărut sau sunt profund modificate? Poate un video scurt să trezească interesul pentru un roman dificil sau uitat? Cum se împacă timpul lent al lecturii și cercetării cu timpul rapid al platformelor digitale?
ooo
Ceea ce urmează este un eșantion din răspunsurile pe care le-am dat măcar câtorva din aceste întrebări deloc simple. Sunt două voci și aceeași călătorie. Adică un text la patru mâini. Perspectiva Adrianei Babeți (A.B., zisă și Mamette) e dominant istoric-literară, cu o referire directă la romanele care ne-au adus în locurile din Atlas. În timp ce perspectiva lui Alexandru Condrache (A.C.), în ipostază de reporter, se deschide spre relatarea „de teren”, spre conceperea materialelor audiovizuale și spre relația cu publicurile noastre digitale. Așadar, o întâlnire dintre perspectiva cercetătorului, privirea prozatorului și practica specialistului în comunicare. O experiență întru totul provocatoare. Cel puțin așa credem.
HERMAFRODITUS
Biserica Albă. Bela Crkva. Weisskirchen. Fehértemplom. Am ales ca punct de pornire acest oraș, al cărui nume e rostit și scris diferit de-a lungul istoriei. Suntem în regiunea/ provincia Voivodina, în Serbia, parte a Banatului istoric. De ce am început cu Biserica Albă? Pentru că există un roman, Regele celor două Sicilii, a cărui acțiune se desfășoară precumpănitor în garnizoana Weisskirchen/ Fehértemplom, la granița balcanică a Dublei Monarhii, în imediata vecinătate a Dunării, punct strategic de mare importanță în momentul declanșării Primului Război Mondial. De reținut e însă că harta derulării tuturor faptelor din roman se întinde de la Timișoara la Viena, până în Bosnia și Galiția.
Totul începe la exact o lună după ce arhiducele Franz Ferdinand e asasinat la Sarajevo. Pentru mai multă precizie, în 28 iulie 1914, când în cariera de argilă de la marginea micului oraș Biserica Albă e descoperit cadavrul fetișcanei Marika Huban. Ce legătură să fie între cele două morți?
Tocmai în legătura aceasta incredibilă, țesută cu mână de maestru de polonezul Andrzej Kuśniewicz, stă cheia romanului său, Regele celor două Sicilii (1970). Așadar, două crime: una de răsunet mondial, care va schimba fața Europei, cealaltă – aparent neînsemnată, care va smulge însă din rădăcini viața câtorva oameni, dar mai ales a unui tânăr locotenent austriac în rezervă, Emil R. După o copilărie și adolescență petrecute în rigorile unei familii burgheze din Viena, după o tinerețe dedicată studiului artei, sufocat mereu de pasiunea maladivă, incestuoasă, pentru Elisabeth, sora sa mai mare, Emil R. se trezește prins în vârtejul istoriei. E mobilizat în regimentul 12 de ulani chezaro-crăiești și încartiruit în garnizoana Weisskirchen. Din acel moment, el nu mai înțelege nimic din ce i se întâmplă.
Emil R. e unul dintre puținele personaje cu un nume inventat. Sau poate doar ascuns sub o inițială. Restul ofițerilor, soldaților, ordonanțelor, birtașilor, polițiștilor, magistraților au, în majoritate, nume reale. Ca și străzile, garnizoanele, localurile (vinărie, restaurant, bordel) sau proprietarii lor. Kuśniewicz s-a documentat enorm în biblioteci, a citit munți de ziare austriece din 1914 și, mai mult, ca diplomat, a fost la Biserica Albă și la Timișoara în perioada interbelică.
Toate acestea, prozatorul polonez le-a declarat lui Cornel Ungureanu într-un interviu. Iar într-o convorbire cu Philip Dracodaidis a povestit de unde provine atenția sa exacerbată pentru detaliile de epocă (interioare burgheze, cazarme, gări, localuri, uniforme, arme etc.). Și de unde, sentimentul constant al dezmembrării unei lumi. Al agonicului. Ele vin din istoria propriei familii, de mici nobili francezi și polonezi, dar și din propria biografie, atât de controversată, atât de ambiguă, pe care o transferă stilizat multor personaje, roman după roman.
Eroul său, Emil R., e predestinat unui „caracter dublu”. E fragil, nevrotic, inadecvat, obsedat de hermafroditism, deoarece viața sa stă mereu sub semnul acestei antagonice fuziuni bicefale. Regimentul lui de ulani a purtat numele regelui celor două Sicilii și face parte din armata marelui imperiu chezaro-crăiesc. „Hermafroditismul din denumirea regatului mort cu două secole în urmă conține în sine germenele, presimțirea și sentința de moarte; monarhia noastră e și ea hermafrodită în nume (…), iar eu însumi…”. Sunt gândurile tânărului locotenent din regimentul de ulani.
Prin punctele de suspensie din roman, autorul își condamnă ambivalentul personaj. Subterana tenebroasă îl împinge la crimă. Emil R. o ucide pe mica prostituată. Apoi, după o anchetă măsluită, care îi ascunde vina, pornește spre front cu întregul regiment. Febricitat, în plin delir, el aruncă în apa râului peste care trenul tocmai trece ultima scrisoare către sora sa și jurnalul. Pentru ca apoi să se arunce și el peste pod. Gest final într-o viață ratată și, în același timp, premoniție a sinuciderii unei lumi întregi, care și-a pierdut valorile și sensul.
Așa am recitit romanul lui Emil R. și al Bisericii Albe, în timp ce, pe o căldură ucigătoare, căutam cazarma Franz Ferdinand, vinăria, gara, piața, poliția, localul rău famat, micul bazar și cariera de argilă de la marginea orașului. Fără să le mai găsim.
O CAZARMĂ, DOUĂ CAZARME
Orice plecare în Serbia sau Ungaria ce nu trece dincolo de Budapesta ori Belgrad e ca o excursie aprope de casă. Singurul detaliu care mă neliniștește sunt costurile de roaming din Serbia. În rest, e ca și cum aș merge la Arad sau la Oravița. Nu e altă lume, ci e lumea noastră și chiar dacă se vorbesc alte limbi și se votează alți politicieni plec cu siguranța celui care a făcut acel drum de zeci de ori, iar riscul e să treci prin locurile astea cum treci prin bucătărie, pe lângă nevasta pe care o știi de o viață. Atlasul însă mi-a ascuțit simțurile. Am plecat spre Biserica Albă în căutarea unei cazarme austro-ungare, așadar o clădire pe care puteam să punem mâna, să-i simțim mirosul, să-i inspectăm detaliile. Altfel ți se aprinde imaginația când ai în fața ochilor ditamai construcția. Mamette știa numele străzii, arhitectura unei astfel de clădiri o cunoșteam din Timișoara și din alte locuri pe unde am mai ajuns, deci mergeam aproape la sigur.
Și când o găsim ce facem? Filmăm acolo. Și ce mai facem? Ne gândim cum a fost atunci. Înviem soldați cu chipuri, nume și prenume, ofițeri în carne și oase, oameni ca noi, care nu mai sunt de mult, dar care încă trăiesc acolo datorită clădirii. Poveștile vieților pe care le-au trăit, toate iluziile și deziluziile acelor oameni au rămas impregnate în tencuiala scorojită și în cărămizile roșiatice. Dacă pui mâna pe ziduri, dacă freci puțin cu palma tencuiala, îi vezi pe toți în fața ochilor, fiecare cum era, cu hainele lui, cu grijile lui, cu mustățile, alunițele și coșurile de pe față, cu mirosul de mâncare și de fum de țigară din păr și cu gândurile care îi treceau prin minte acum o sută și ceva de ani, fix în ziua și la ora la care eram noi acolo.
Dar înainte să apăsăm din nou pe butonul nostalgiei, trebuia să mâncăm ceva. Călătorului îi șade bine cu drumul, dar noi, aproape mereu, chiar dacă poate suntem în mașină într-o zi chiar și paișpe-cinșpe ore, întâi și întâi mâncăm. Într-un fel, cel puțin pentru mine, nu s-au schimbat multe. Când eram copil și mergeam cu trenul, nu trecea nici o oră de când porneam din gară și mi se făcea foame. Așa și acum. Deci orice plecare pentru Atlasul locurilor uitate începe cu o oprire și o masă. Într-un fel, are sens, doar suntem în Balcani și nu ne sacrificăm pe altarul creației cu stomacul gol. Ar fi și păcat.
Dacă treci prin Vârșeț și nu te oprești la restaurantul Dinar înseamnă ori că ești vegetarian, ori că ții regim cu orez fiert și biscuiți din cauză că ți-e deranjat stomacul. La orice restaurant am fi însă, rutina e aceeași: comandăm mâncarea, eu beau o Cola fără zahăr, Mamette o limonadă la temperatura camerei, iar apoi întinde harta, scoate hârtiile, notițele, cărțile îngălbenite, umple masa, facem planul, ne sucim, ne învârtim, stabilim unde filmăm, ne asumăm mai multe decât putem face într-o singură zi, vine apoi mâncarea, ea termină de mâncat doar un sfert, eu mânânc și număr calorii, strângem harta și foile, Mamette le încurcă în plase, le zăpăcește apoi și mai tare în mașină, desert nu cerem, mereu desertul îl mâncăm mai târziu, după ce bifăm primul punct pe harta noastră.
Abia apoi începe căutarea adevărată. Suntem ca doi câini în căutare de trufe, adulmecăm la tot pasul, scormonim prin pământ, cum ar veni, alergăm în stânga și în dreapta, adică ne rătăcim pe străzi, tragem pe marginea drumului tot la un sfert de ceas, Mamette mai verifică o dată foile, eu mai schimb reperele pe Waze, ne oprim și inspectăm; tința, trufa nu se lasă găsită fără efort niciodată, dar într-un final o nimerim. Așa a fost și acum. Strada chiar există (Ulica Vojske Jugoslavije), clădirea există și ea, nu se dărâmase, nu era doar o invenție în romanul lui Kuśniewicz, pe care Mamette îl cară într-una dintre plase. Doar că e fostul Centru de instrucție militară pentru șoferi (Narodni heroj Slavko Munćan Sava).
Clădirea era deci în picioare, cu geamuri și acoperiș cu tot, ditamai căsoaia austro-ungară în jurul căreia crescuseră copaci și tufe înalte. Nu era nimeni prin preajmă și, dacă ignorai clădirile și casele de lângă, puteai să te minți că te-ai întors în timp la începutul secolului XX, puteai să închizi ochii și să auzi trăsuri și cai prin curtea cazarmei. Și totuși, și totuși, butonul nostalgiei avea capac. Iar capacul nu se lăsa îndepărtat, pentru că lângă garnizoană era o unitate militară sârbească, iar pe gardul unității era un semn care cu greu putea fi ignorat. Nu zicea că nostalgia nu e permisă, ci că fotografiatul și filmatul sunt interzise. Cum să explicăm noi unui soldat sârb că am venit acolo ca să punem palma pe tencuiala scorojită și apoi să marcăm un punct în Atlas? Ce caută doi români, cu lavaliere în piept, lângă unitatea militară, în anul de grație 2026, când spionii umblă peste tot prin Europa? La loc comanda, cum ar veni!
Ne-am urcat în mașină cu cozile între picioare. Am dat cu nasul de trufă, dar nu am pus laba pe ea. Și duși am fost, dar nu departe, pentru că Mamette a zis că trebuie să mai fi fost și alte cazarme în garnizoana Biserica Albă. Așa că am luat-o spre centrul orașului, în căutarea unei vechi Oficirska kasarna.
Și a avut dreptate. Am mai găsit o clădire. Și ea era scorojită, cu porți urâte și ruginite. Dumnezeu știe ce era în curtea aia. Poate vreun depozit. Dar poarta era deschisă. Acolo ne-am plantat, lângă ea, și am filmat. Mamette a spus povestea fetei omorâte și a ofițerului care s-a sinucis. Poate or fi călcat și ei prin curtea acum plină de buruieni? Ce o fi mâncat el în ziua aia? La ce s-o fi gândit? Dar fata? Ea la ce se gândea? Sau poate nici nu au existat.
Sunt personaje într-un roman, dar alții ca ei sigur au fost, au apărut și în presa vremii. Între timp s-a ales praful și de acele ziare. O mai fi rămas vreo pagină ascunsă între cărămizi. Asta chiar se poate. Când am renovat acasă, am găsit câteva pagini dintr-un ziar sub parchet. Poate că vreun meșter care a lucrat în curtea aia a mâncat ceva pe o bucată de ziar unde, la pagina trei, să zicem, era anunțată misterioasa moarte a unei fetișcane din șatră. Peste o vreme, când vor dărâma clădirea, vor găsi ziarul și vom ști din nou cum o chema în realitate pe Marika Huban.
UN CONDOTIER ÎN PUSTĂ
Poate doar istoricii își vor aduce aminte de el imediat după Crăciunul din 2026. Numele lui e Filippo Buondelmonti degli Scolari și e unul din cei mai cunoscuți condotieri dat de Florența lumii creștine. I s-a mai spus, ca un alint încărcat de respect și admirație, Pippo Spano. A murit răpus de boală în 27 decembrie 1426, la Lipova, după o viață de glorie. Avea doar 57 de ani, dar i-a trăit cu intensitatea unui mare erou. Așadar, se împlinesc în curând 600 de ani de când Pippo Spano a trecut în legendă. Povestea vieții lui e spectaculoasă, demnă de sutele de pagini care i-au fost dedicate. Deoarece o parte însemnată din fabuloasa lui istorie se leagă de Timișoara și de Banat, am pornit pe urmele sale.
Și am început cu Timișoara. Nu împlinise 30 de ani când s-a alăturat cavalerilor creștini care au pornit spre Nicopole, în toamna lui 1396, într-o cruciadă anti-otomană. E drept, au fost învinși, dar cariera lui glorioasă pe lângă regele Ungariei nu s-a încheiat. Bravul florentin cu origini modeste era deja trezorierul lui Sigismund de Luxemburg și administrator al tuturor minelor de aur din regat. Mai mult, se distinsese deja și pe câmpul de luptă: peste 20 de bătălii castigate până la sfârșitul vieții. Cele mai multe, împotriva Imperiului Otoman.
Calitățile lui de strateg genial și de luptător fără rival l-au înălțat rapid în rang. A devenit Comite de Timișoara și de Timiș și a fortificat numeroase cetăți din întreg Banatul, cu precădere în zonele de frontieră. Un asemenea sistem de apărare „în rețea” nu se mai văzuse prin acele locuri. În plus, a introdus cu o bună intuiție armele de foc timpurii în Banat. Dar cea mai puternică armă a sa a fost propria prezență pe câmpul de luptă, darul de a-și surprinde adversarii și de a-și însufleți soldații. Deloc întâmplător, el a fost mentorul militar al lui Iancu de Hunedoara.
Faptele lui sunt însă memorabile și în afara câmpului de luptă. Sunt faptele unui constructor. Ale unui edificator. A reamenajat și fortificat Castelul (pe care timișorenii îl numesc azi „al Huniazilor”), transformându-l, treptat într-un pol al culturii renascentiste în această parte a Europei de Sud-Est. Artiști (pictori, sculptori, arhitecți) aduși din Italia pentru a amenaja spațiile, o bibliotecă, stimulente pentru științe și arte. S-a spus nu o dată că a fost un inițiator al culturii umaniste a Renașterii italiene în Banat și Transilvania.
Dar locul unde acest spirit nou, acest suflu al marii arte italiene avea să izbucnească a fost un castel în plină pustă, rămas în picioare până azi. Castelul din Ozora. Cea mai importantă reședință a războinicului florentin, dobândită prin căsătoria cu frunoasa contesă Borbála/ Barbara, stăpâna unei mari moșii din Ozora. Împreună au devenit mai apoi proprietarii unor întinse terenuri în comitatele Tolna, Vas, Sopron, Bodrog și Timiș. Construcția castelului din Ozora a început în 1416, însă abia după moartea lui Pippo (în 1426), el și-a dezvăluit oaspeților întreaga splendoare.
Multe s-ar mai putea scrie și despre portretul lui Filipo Scolari. Ni-l restituie cu pană de maestru Andrea del Castagno într-un tablou celebru aflat la Florența, în Galleria degli Uffizi. Iar copiile lui împânzesc interioarele multor castele, biblioteci ori saloane. Pippo Spano nu-i lasă nici azi pe cercetători să se odihnească. Cum nici pe scriitori. Unii îl caută prin arhive, alții – în subterana propriei imaginații. Cum e și cazul lui Heinrich Mann, în micro-romanul (sau nuvela) Pippo Spano (1904).
Acolo, condotierul din Ozora e modelul absolut pentru un scriitor din Florența, Mario Malvolto. La răscrucea veacurilor, în plină epocă decadentă, eroul lui Mann e obsedat de forța vitală a războinicului din secolul al XV-lea, pe care îl contemplă în celebrul tablou al lui Castagno, intrat misterios în posesia sa. Aflat în plină criză creatoare, blocat, scriitorul italian (căruia Heinrich Mann i-a transferat ceva din stilul nevrotic al lui Gabriele d̕’Annunzio) aspiră să se contamineze de energia lui Pippo. Să o metabolizeze stilizat în propria creație romanescă. Dar nu reușește acest transfer. După cum, eșuează și în iubirea pentru frumoasa Gemma, a cărei tinerețe explozivă îi este, până la un moment dat, sursă de energie virilă. Nimic nu îi poate mobiliza forța creativă.
Mult prea fragil pentru marea sa miză, dar, în același timp, setos de putere și vanitos, Malvolto găsește o singură soluție salvatoare: moartea. Își ucide iubita, dar nu mai are curajul și forța de a se sinucide. Secătuit de orice energie, mediocru și laș, se simte total strivit de marele său model, Pippo. Câtă decădere! Câtă decadență!
OZORA
Ozora sună exotic. O-zo-ra. Vacanță cu iahtul la O-zo-ra. Mă rog, nu cu iahtul, pentru că e în Ungaria, poate cu trenul, cu Orient Express. Totuși noi am mers cu mașina, și eu am ajuns repede la concluzia că Ozora e un bun exemplu de atmosferă balcanică, genul surprinsă de Kusturica, în inima Europei Centrale. La Ozora am văzut așa: o mașină cu remorcă în care erau cărați trei purcei, vreo cinci case lipite una de alta în ale căror curți erau scoase la vânzare biciclete second-hand și haine în saci de plastic, vreo trei coșmelii cu horn pe geam și haine întinse pe sârmă în curte și câte și mai câte. Am coborât din Orient Express diesel 2009 în ceea ce părea centrul orașului și am exclamat: „Mamette, chiar a meritat să conducem patru ore până aici!”. Patru ore ca să ajungem într-un soi de Băicoi/Mizil/Cărpiniș central-european. Mă apucaseră nervii și mi se părea că la Ozora vom marca pe harta locurilor uitate fix nimic, dar nu nimicul ăla fain, care te îndeamnă la reflecție și îți încinge imaginația, ci un nimic fleșcăit. Mă bătea soarele în cap și, dacă Pippo Spano ar fi fost acolo, fiindcă pe urmele lui umblam ca amețiții, i-aș fi dat una peste bărbia florentină cu Dicționarul romanului central-european din secolul XX.
Mamette era și ea cam plouată, așa că am plecat toți trei, cu Gina între noi – să nu ne hârjonim –, spre piața din O-zo-ra. Nimic bun nu se putea întâmpla la O-zo-ra, că doar nu aveam de gând să cumpărăm o bicicletă după care încă plângea vreo tanti din Olanda – chiar am spus asta, acolo, când stăteam pironiți în mijlocul pieței și îl așteptam pe marele Pippo Spano să vină călare pe un cal negru ca pana corbului și să ne salveze. De vreo două ore visam la o prăjitură cu mac și vișine și era limpede că unde eram noi nu crește macul, iar vișinele sunt mici și acre. Dar pesemne că marele Ozorai Pipo ne purta de grijă, pentru că în mijlocul pieței ne aștepta o patiserie, iar în patiserie ne aștepta o tanti cu părul creț și inele de aur, iar în fața doamnei era o vitrină, iar în vitrină stăteau una lângă alta, ca niște copii blonzi și fericiți, cele mai bune prăjituri cu mac și foietaje cu mere pe care le-am mâncat în viața mea. Doamna cu inele de aur le-a luat din vitrină cu mâinile goale, iar după ce am devorat prima bucată, am intrat din nou în patiserie ca să îi spun că mi-a trecut germofobia, nu mă deranjează că nu folosește un clește sau ceva și că o implor să ne mai vândă trei bucăți, pentru că viața e frumoasă la O-zo-ra și într-adevăr merită trăită.
Când zahărul îți curge prin vene, prinzi curaj și chiar dacă nu trebuie să te lupți cu otomanii ca eroul nostru, merită măcar să faci câțiva pași. Știam că e un castel în apropiere, castelul lui Pippo Spano, de asta venisem de fapt, vedeam zidurile de apărare din piață, dar nu aveam speranța să îl găsim deschis la ora la care ajunsesem. Însă Pippo ne purta de grijă, iar acela a fost punctul în care, cum se zice, ni s-a rupt filmul. Am intrat, da, în castel și am înțepenit. Și când zic că am înțepenit, merită să fiu luat în serios, pentru că am simțit pur și simplu că ni se taie răsuflarea și trebuie să sunăm la 112. Abia atunci mi-am dat seama că purceii, și bicicletele, și dărăpănăturile erau obiecte butaforice al căror rol era să sporească contrastul cu minunea care se desfășura în fața ochilor noștri. Stimate Filippo Buondelmonti degli Scolari, te iubesc! Pe unde pui tu mâna, cresc flori. Mă rog, crește iederă, ca în filme, ca în Veneția, crește pe ziduri de piatră splendide, crește până sus, printre bolte și stâlpi.
Am umblat prin castel și prin curte până în ultima secundă înainte de închidere, iar când am ieșit, eram la fel de năuciți ca atunci când am intrat. Aveam în mână o piatră pe care era pictat castelul și pe care Mamette ne-o dăruise mie și Ginei. Îmi imaginam cum ar fi să ajungi la castel noaptea, să intri pe poarta mare și apoi să dormi acolo, să pândești cum scârțâie mobila și să te gândești că unii nu au părăsit castelul de secole și umblă încă noaptea prin încăperi. Asta chiar ar fi ca într-un vis. Nici nu mă mai miră că la câțiva pași de Ozora are loc un mare festival psihedelic. De altfel, ce loc mai bun să organizezi un astfel de festival decât în pustă, acolo unde cerul se unește cu pământul și unde totul pare la fel și diferit deopotrivă? La plecare am oprit mașina în câmp. Am coborât, am pus mâna streașină la ochi și am privit în zare. Pippo se vedea în depărtare. Călărea un cal înalt și musculos, galopa printre baloți de paie, ținea în mână un fir lung de iederă, iar în jurul lui era un cârd de căpriori tineri care alergau și ei cu coarnele înainte. Se îndreptau spre castel, urma probabil cina. Doamna cu inele de aur era deja la porțile castelului, căra lucernă pentru căprori, apă pentru calul negru, iar pentru Pippo așezase deja tăvi din argint pline cu prăjituri cu mac.
PETROVARADIN. O ÎNTRETĂIERE
„Astfel s-a întors Vuk Isaković de la război, în 1745, la începutul verii”. Atunci, cu o nouă speranță, ca licărul unei stele îndepărtate, ca o „ultimă sămânță a tinereții sale”, el are puterea să privească spre fluviul care se revarsă, fiindcă aici apele se află „la întretăierea dintre Orient și Occident”. Cine e acest Vuk Isaković și de unde privește el întretăierea celor două lumi, prin care se încheie un mare roman?
Eroul Migrațiilor lui Miloš Crnjanski stă cu privirea pierdută spre apa-frontieră, spre toate posibilele granițe fluide, cum e și Gibraltarul Dunării din Serbia, spre care ne îndreptăm, urmând Atlasul locurilor uitate. Petrovaradin. Unul din nodurile acestei prime părți din Migrațiile (1929). Împreună cu A doua carte a Migrațiilor, scrisă după mai bine de 30 ani, în 1962, romanul al cărui final tocmai l-am citat adună peste 1.000 de pagini. Important de reținut, volumul e cotat drept „cea mai bună carte a literaturii sârbe din secolul XX” și se află printre cele 10 romane majore ale literaturilor central-europene din Biblioteca ideală imaginată de Bernard Pivot.
Am așezat Petrovaradinul și cetatea sa fortificată la loc de cinste pe harta Atlasului nostru. Și i-am dat întâietate lui Miloš Crnjanski, deoarece el e legat prin anii copilăriei și ai formării de Timișoara, orașul care, pentru el, a rămas un fel de Itacă. Iar Petrovaradinul a fost fortificat de austrieci timp de 80 de ani, începând din 1692, în sistem Vauban, ca și, până la un punct, cetatea Timișoarei, dar ceva mai încolo. Așadar, două fortărețe în oglindă: una, la înălțime, pe culme, alta – la câmpie. Prima conservată integral, a doua – în mare parte demolată. Cu două bătălii care au intrat în istorie ca victorii ale unui geniu strategic: Eugeniu de Savoya. El a reușind să reziste și să triumfe la Petrovaradin în asediul otoman din august 1716 și, în octombrie al aceluiași an, să cucerească Timișoara.
Iar în Migrațiile, destinul lui Vuk Isaković, amestec de istorie reală și fabulație, e strâns legat de moștenirea lui Eugeniu de Savoya. Ofiţer superior în armata imperială habsburgică („maior şi comandant al polcului slavo-dunărean”), Isaković este tipul militarului carismatic, viril şi crâncen, lipsit de viaţă interioară ori de probleme de conştiinţă. Mercenar curajos şi crud, în aparenţă perfect asimilat, după mulţi ani în serviciul armatei imperiale, el ajunge să constate că slavii din Imperiul Habsburgic au un statut precar. Și că, în ciuda loialităţii sale, în ciuda serviciilor ireproşabile pe care le aduce de-a lungul timpului Curţii vieneze, el are, de fapt, tot o poziţie marginală.
Crescut în umbra şi cultul unui tată „care îi vindea lui Eugeniu de Savoya animale şi care îşi îndemnase toţi copiii, fraţii, finii şi cunoscuţii să se înroleze în oastea austriacă, ce-i respingea pe turci”, Vuk duce, în tinereţe, ca mercenar în toate cele trei războaie, „o viaţă chiar frumoasă”, „fără griji, mulţumit, aşteptând ceva plăcut, ce li se va întâmpla tuturor”. Abia după moartea bătrânului, prins cu totul în mecanismul cazon, „în colonizări, recensăminte, alcătuiri de liste, adunări de animale şi oameni în cetăţi şi-n satele de graniţă”, Isaković realizează că „nu se întâmpla nimic bun şi abia acum observă în jur noroaiele şi bălţile, mizeria oamenilor, viaţa de zi cu zi, amărâtă, din sate şi tranşee, din case, colibe şi oboare, din adăposturile săpate în pământ”.
Și abia atunci, spre sfârșitul vieții, începe să fie bântuit de un ciudat sentiment al destrămării. Și, mai ales, de o nostalgie nelămurită, care porneşte din presimțirea insistentă a morţii. Deși corpul începe să-i fie marcat de bătrânețe, vigoarea lui nu poate fi stinsă. El e o chintesență a lumii dunărene din Balcani, a cărei vitalitate e haotică şi explozivă. Aici, nici instinctul şi nici natura nu par să se supună încă formelor. Orice idee, chiar şi cea religioasă, poartă în lumea dunăreană amprenta acestei naturi în plină expansiune. Aici, energiile telurice tind să împingă creştinismul ortodox în panteism, prin cultul pe care oamenii de aici îl mai au pentru cosmicitatea arhaică şi ritmurile naturii.
Centrată pe evenimentele dintre 1744-1752, când viaţa din zona frontierei de sud-est a Imperiului Habsburgic se modifică dramatic, intriga utilizează componenta istorică „reală” drept suport pentru o dublă tentativă, de mare bogăţie a semnificaţiei. Pe de-o parte, saga familiei Isaković dă seama de întreaga condiţie a unui popor, iar pe de altă parte, fenomenul migraţiilor se deschide parabolic spre o căutare utopică, general umană, a Pământului Făgăduinţei, a binelui absolut.
În vara lui 1745, întors de pe front, după ce o întreagă viaţă a străbătut Balcanii şi Europa Centrală (Osjek, Zemun, Galaţi, Timişoara, Pécs, Petrovaradin, Viena, Buda), Vuk, de-acum singur, stă sus, pe zidurile cetății și privește spre apele ce se revarsă şi se întâlnesc aici, la întretăierea dintre Orient şi Occident.
MARGINEA ACOPERITĂ CU MUȘCHI
De sus, de lângă zidurile cetății, dacă te uiți spre Dunăre, vezi stâlpii podului bombardat de americani. Îi priveam, în timp ce un soare imens, roșu și cărnos, se topea dincolo de blocurile din Novi Sad. Istoria se așază în straturi, iar peste toate straturile crește un mușchi verde și moale pe care poți sta liniștit să bei, la fel ca ceilalți turiști, o limonadă sau o ciocolată caldă îngroșată cu firimituri de biscuiți Plazma.
Eram pentru a suta oară la Novi Sad/ Petrovaradin, doar că de data asta aveam un scop precis. Căutam un personaj, nu orice personaj, ci ditamai bărbatul, un zdrahon fioros, unul căruia nu îi era frică să țină cuțitul în mână și să sară cu el la beregata oricărui dușman. Drept e că trecuseră ani de când se bătuse ultima dată. Trecuse într-o altă etapă a vieții. Acum era sictirit și dezamăgit. La fel ca noi, probabil se uita la Dunăre și vedea cum apa se îngroașă și se transformă într-o mâzgă, de care ți-e scârbă.
Dacă o zi din viața ta s-ar repeta la infinit, ai mai vrea să o trăiești? Probabil așa ar întreba Kundera. Cu siguranță Eugeniu de Savoya ar vrea să retrăiască de o mie de ori ziua în care i-a înfrânt pe otomani la Petrovaradin. Adică în 5 august 1716. Ar pune stop eternei reîntorceri doar ca să retrăiască apoi altă victorie, la Timișoara, pe care a cucerit-o un strop mai târziu. Dar eroul sictirit pe care îl căutam noi și-ar retrăi de o mie de ori dezamăgirea?
Profesoara își întreabă uneori studenții sau audiența de la tururile ghidate: e bine să trăiești la margine? Mamette, pe eroul sictirit ai îndrăzni să îl întrebi? M-ai întrebat și pe mine, acolo, lângă ziduri. Și m-am gândit că, într-un fel, e bine să trăiești la margine dacă nu ai energie să lupți în centru.
Acolo, lângă zidurile Petrovaradinului, am avut convingerea că toată Europa Centrală e o margine, cu Viena cu tot. Și că peste toată Europa Centrală s-a așezat un strat moale de mușchi. Bine ar fi ca peste mușchiul acela să nu mai răsară nimic, să rămână doar turiștii și limonadele lor, pentru că marginea poate fi blândă și dulce.