Ca un postcard al unei familii care se-agață de fiecare mal al Mării Egee, Kyuka Before Summer’s End spune povestea lui Babis (Simeon Tsakiris) și a copiilor săi, gemenii Konstantinos și Elsa (Konstantinos Georgopoulos și Elsa Lekakou), aflați la vârsta la care învață, explorează, se răzbat și se adâncesc tot mai mult în complexitățile familiale pe care Kostas Charamountanis le expune cu un soi de blândețe estetică, caldă, naturală (atât la nivel vizual, cât și narativ). Chiar dacă imaginile sunt adesea deranjante (copiii care mănâncă prăjitura de ciocolată, vomitatul și săritul în apă – imagini cu care debutează filmul), au o nuanță de familiaritate care aduc publicul mai aproape de (con)textul filmului. Familiaritate care vine tocmai din universalitatea gesturilor (în sensul larg al cuvântului – dialogurile puțin stânjenitoare, laconice, foarte agresive, aș zice, care nu fac decât să surprindă conflictele în toată naturalețea lor.
Babis, Konstantinos, Elsa și Anna par pictate pe vase de ceramică (și aici mă opresc cu referințele la cultura greacă, să nu ne încărcăm degeaba, dar, e mi-e tare greu să nu le asociez chipurile cu un anumit model), oferă, atât prin dialog, cât și prin mișcările oarecum artificiale, statice pe alocuri, un soi de disconfort pe care, fie că vrem, fie că nu, îl recunoaștem undeva înăuntrul nostru. Precum picturile de pe vasele grecești, filmul lui Charamountanis redă o scenă de pe „insulă”, locul în care trecutul și prezentul se ciocnesc.
Rămâne, deci, să ne întrebăm dacă trauma unui trecut lăsat de izbeliște nu e nimic altceva decât o traumă comună, ceva ce resimțim cu toții, atât la nivel personal, cât și la nivel cultural. Tocmai datorită stilului eliptic de a povesti, Charamountanis construiește un fir narativ generalist, în care cadrele în sine, felul în care se schimbă camera în timpul dialogului – la prima lor întâlnire după mult timp Anna și Babis se mișcă înspre stânga „scenei” (trecut, deci, dacă îmi permiteți o interpretare mai adâncă). Kyuka îmi pare un scenariu al încercărilor – al încercărilor de a (re)construi trecutul, încercărilor de a (re)dobândi noi atuu-uri, a încercărilor de a păstra noutatea trecutului – construit pe o dualitate care jonglează între bine și rău, curat și murdar, viermi și pești, pradă și prădător.
Hristoase au trecut 8 ani! îi spune Enrico Valeriei în Anonimul venețian a lui Enrico Maria Salerno. You’re so old and wrinkly, îi spune Babis Annei când se întâlnesc după ani de zile pe malul insulei Poros. Can I hug you? Spune Anna mai apoi, oferind un soi de tandrețe violentă momentului primei întâlniri. Charamountanis revine mereu la aceste contraste între violență și confort, între trecutul oferit prin micile doze de dialog cu nuanțe poetice, mereu parcă referindu-se la existența unui trecut intens, infestat cu viermi (la care chiar Babis spune că trebuie să se întoarcă pentru ca face bani). Anna (Elena Topalidou) își păstrează alura de femeie misterioasă, parcă înstrăinată de tot ce înseamnă familie (dacă nu chiar o femeie ușoară, că tot avem un prim cadru cu ea pe marginea unei șosele).
Vedem, deci, și un soi de proces de contaminare culturală introduse clandestin printre cadre – dacă e să ne amintim de cina de la începutul filmului în care Babis e singurul care mănâncă pește, în timp ce copiii mănâncă paste: Me, a fisherman, eating pasta, spune Babis cu un soi de frustrare în voce. Aici și un conflict intergenerațional recurent în mai multe scene din film pe care Charamountanis nu ezită să ne spună că poate lua diferite forme: de la mâncare, la felul în care rezolvăm anumite probleme personale, sau chiar legat de practicalitatea anumitor soluții: There’s also some fish for you. We’re only eating pasta, spune Konstantinos; iar mai apoi, când Babis îi oferă o bucată de pește, K. refuză fără să stea pe gânduri; ca mai apoi să, după ce o întâlnește pe Ioli (oli Kalaitzi), și K. se împrietenește cu ea și Artemis (Afroditi Kapokaki), Charamountanis reușește să surprindă încă o tensiune în familia protagoniștilor – faptul că K. își face manichiura stârnește un soi de conflict între tată și fiu, arătând un soi de relație kafkiană între cei doi.
Cât despre textul filmului, mi se pare fermecător cum, în scena autoreflexivă în care Charamountanis alege să surprindă doar imagini cu pești, reușește să evidențieze principalele teme (să le zic așa), ale filmului: familia, pasiunea, nevoia de comunitate. Pasiunile, la fel ca intersele romantice, sau familia, deprind în timp o dinamică de tipul love-hate. Babis care, deși revoltat pe faptul că nu reușește să prindă niciun pește într-o după-amiază, lovește nervos apa, înjurând și blestemând de toate și pe toți, ca mai apoi să fie fascinat de harponul unui străin. Totuși el stă la distanță de familie (gemenii fiind pe barcă alături de Ioli și Artemis), ignorând toate schimbările care se întâmplă în dinamica vacanței în familie. Bebis trebuie să muncească, trebuie să-și urmeze pasiunea, trebuie să arate că încă deține un soi de putere. El încearcă mereu să demonstreze că e capabil, că el e cel care conduce bancul de pești.
Cum spun și cei de la Screen Daily, filmul are un ritm propriu, un ritm care nu face decât să ajute la deconstruirea dinamicilor familiale, bine închegate în cultura greacă – aceea că tatăl trebuie să fie un provider, mereu atent să își urmeze pasiunile din care poate să hrănească întreaga familie: „The unruly nature of Charamountanis’ approach means not all of his ideas work all of the time. But this is a filmmaker with faith in his own rhythms and a muscular enough plan of attack to encourage us to fall in step with this family summer, which plays out at the meeting point of nostalgia and something new.” (Screen Daily). Filmul lui Charamountanis are, deci, o muzicalitate aparte, pe care orice tip de public o poate sesiza.
Acest ritm distinct este esențial pentru a transmite tensiunile subtile care persistă între personaje. În spatele fiecărui dialog aparent banal sau gest static, se simte o vibrație constantă a dorinței și a frustrării, o rețea de emoții nerezolvate care pulsează în fundal. Această muzicalitate narativă creează un echilibru delicat între ceea ce este spus și ceea ce rămâne nerostit, între liniștea scenică și agitația emoțională a personajelor.
În plus, cadrele lungi și pauzele deliberat tensionate din film reflectă nu doar ezitările dintre personaje, ci și pe cele culturale, unde rolurile tradiționale de gen și așteptările sunt în continuă schimbare. Tatăl, Babis, este prins între vechile norme culturale și realitățile moderne care îi subminează autoritatea de „stâlp” al familiei, lucru care, de altfel, se vede și în reacțiile sale față de copiii săi, mai ales în momentele de respingere subtilă a noilor generații.