La un scriitor rus – Leontev – am citit când eram mai tânăr despre balkanski dîmok – fum balcanic: care miroase într-un fel.
Toamna târziu, când străbați câmpiile Bugeacului sau ale Basarabiei, vezi grămezi de frunze și crengi care fumegă zi și noapte. Ard mocnit, cu un firicel de fum albăstrui, care unește pământul și cerul într-un dans lasciv de cadână. Și acest miros e inconfundabil și memorabil, format dintr-un amestec de frunze uscate, crengi și diverse plante din grădinile țăranilor, care sînt arse. Era ceea ce un mare filozof rus care a călătorit prin zonă numea balkanski dîmok, fum balcanic. Noi încă nu eram în Balcani, ci eram doar o poartă pentru călătorul slav în drumul său spre Balcani. Mirosul era însă divin.
Mai târziu am mers și am stat multe luni în Balcani, în diverse țări. Am stat o toamna întreagă în Sarajevo, o altă toamnă în Split pe malul dalmat, o alta în Istanbul pe malul Fosforului – eu locuind acum în București – un alt colț de Balcani.
Mergi pe stradă undeva pe străzile acestui oraș fascinant Sarajevo, ai 50 de ani, și deodată te lovește un miros. Acel miros e atât de puternic și cunoscut. Nu știi ce e dar în tine declanșează o amintire, o retrăire puternică a ceva uitat. Îți amintește de bunica care-ți făcea ardei copți tu fiind copil. Ah acest miros de ardei copți – te face să te naști din nou. E atât de puternică amintirea din cauza acestui miros că-ți amintești și crăpăturile mâinilor bunicii tale, simți mâna ei pe creștet.
București – poate cel mai orientală capitală europeană este acum locul în care-i cresc copilul. Balcanii sunt aici – e în noi.
Eu cred că Balcanii din noi, din România de care uneori ne rușinăm e o mare moștenire – e o zeste imensă. Trebuie să ne rușinăm de ea? Oare de ce? Suntem și balcanici, și esteuropeni, și central europeni. Toate acestea sunt moșteniri care ne fac mai bogați, mai diverși, mai deosebiți pentru că avem această bogăție diversă și urme lăsate de istorie care nu ar trebui șterse ci valorificate.
Cum m-am îndrăgostit de București – adică de Balcani
M-am născut și trăit la marginea Bugeacului, în Basarabia, la periferia Imperiului din Est, într-o zonă foarte amestecată etnic şi religios. Sunt un om din sud, îndrăgostit de stepa Bugeacului și Bărăganului, de gurile Dunării şi Marea Neagră. De târgurile mici de aici: de la Cahul și până la Chilia, Boglar, Vulcănești, Ismail, Cetatea Albă. Mai eram îndrăgostit de Chișinău și de Odessa, orașele copilăriei.
Dar când eram mic, pe malul Prutului la gurile Dunării, am auzit un post de radio: Aici București, România – ora exactă. București la început a fost pentru mine un sunet de radio care venea dintr-o lume de dincolo: o lume foarte departe chiar dacă era la o aruncătură de băț. Pe atunci îmi era mai ușor să-mi imaginez că voi ajunge la Tașkent sau Leningrad, la Moscova sau Vladivostok decât la București. Bucureștiul era dor un sunet: un sunet al naibii de plăcut. București e parte din sunetele copilăriei.
La București am ajuns după un drum lung. Întâi a fost Chișinău, pe urmă Odessa, modelul ideii de oraș pentru mine. După, a venit Iașiul, unde am făcut facultatea de filosofie: cel mai rusesc oraș al României, dacă nu luăm în considerare Chișinăul. Pe urmă a venit Clujul, un oraș total diferit: mult mai conservator, mai așezat şi cu reguli destul de canonice, orașul cu o excepțională comunitate maghiară. Aici am făcut un master, am activat pe la o veche sinagogă transformată în centru de artă.
După care am ajuns la București. Un oraș de care m-am îndrăgostit prea tare. Bucureștiul este unul dintre cele mai fascinante orașe pe care le-am cunoscut și în care am trăit.
Primul drum de la gară spre centru, când te muți în noul oraș, îți rămâne viu întipărit în memorie. Nici drumul de plecare, din centru spre gară, nu e ușor, dar e un drum ceva mai trist. Sincer să fiu, îmi e foarte greu să înțeleg oamenii care au trăit într-un singur oraș și „casa” lor este un singur oraș. Dar asta e o altă poveste. Îmi amintesc însă bine acel drum.
În diverse perioade ale zilei Bucureștiul este foarte divers. Avem un București de dimineață, alert, nervos, puțin brutal unde trebuie să știi să te strecori printre înjurăturile şi claxoanele șoferilor, ghionturile din metrou sau autobus. Există un București de amiază, mai detașat, dispus spre ironii, veselie. Există un București de seară în mai multe trepte: de la nervii și oboseala muncii şi graba spre casă, până la atmosfera cheflie a oamenilor care se așază în crâșme în așteptarea nopții. Noaptea ies la plimbare „speciile nocturne” ale orașului.
De la bandiții și hoții mei am învățat o chestiune importantă. Un oraș e ca o haină. Are fasonul și croiala lui. Uneori mai bună, alteori mai proastă. Cert este că el vrea mereu să-ți ia ochii cu ceea ce se vede la suprafață. Tu de obicei cazi pradă acestui fel de a-l cunoaște. Privești la material și croi, forme și culori și crezi că ai cunoscut orașul. Nu vezi lucrurile ascunse. Iar lucrurile ascunse sunt cele mai interesante. Adevărata față a orașului este nu cea care ți se dezvăluie ci cea care ți se ascunde. De aceea un oraș trebuie buzunărit asemenea unui hoț de buzunare. Eu cu asta mă ocup. Buzunăresc Bucureștiul asemenea eroilor mei hoți. Iar Bucureștiul are enorm de multe buzunare ascunse: mereu surprinzător.
Dacă Iașiul, oraș în care am stat șase ani, este de o blândețe și căldură ieșite din comun, iar Clujul, în care am stat zece ani, este distant şi conservator, atunci Bucureștiul este un amestec în care ai de toate. Știu că orice gen de etichetare în acest stil este o banală simplificare, care nu face decât să mintă în esență, căci lucrurile sunt mult mai nuanțate şi mai complexe. Dar suntem mereu tentați să simplificăm. In cazul Bucureștiului, ceea ce mi se pare foarte interesant e că „trăsăturile lui negative” sunt de fapt marile lui atuuri. Toate „sechelele” orașului au un farmec aparte.
Spre deosebire de orașele din Transilvania şi Moldova, Bucureștiul este un oraș oriental. Este unul dintre cele mai orientale orașe din Europa: este orientul Europei. Privite dinspre zona de influență austro-ungară de tip colonial, elementele orientale capătă o conotație negativă. În realitate, lucrurile sunt mai complicate. E interesant că şi venind dinspre Rusia sau Chișinău, Bucureștiul pare oriental, însă orientalismul lui nu mai are în acest caz o conotație neapărat negativă.
Rușii au o vorbă: Orientul este o chestiune subtilă. Bucureștiul este pentru mine interesant tocmai prin acest eclectism subtil şi aer oriental plasat în coasta interioară a Europei. Un oraș oriental aflat într-o arie geografică profund europeană, fie și bizantină, peste care s-au aşezat straturi din diverse imperii: turci, greci, evrei, ruşi, unguri şi, nu în ultimul rând, romi. Și printre toți aceștia, presărați mulți români. Amestecul și faliile acestea culturale, rupturile identitare se văd la tot pasul: în arhitectură, în mâncare, în comportament, în muzică și în tot ce mișcă. Parcă şi oamenii, fără să mai aibă memoria acestei istorii, poartă amprenta directă a istoriei orașului și a acestui eclectism.
Atenție: el încă nu s-a transformat în „oraş turistic” care vrea să te seducă cu orice preţ. Bucureștiul se vrea descoperit, cunoscut încet, pe îndelete, chiar dacă mereu în iureșul mișcării tipice unei metropole. Aici ești explorator, nu turist: orașul ți se dezvăluie treptat. Bucureștiul nu-ți vinde o falsă imagine, așa cum o fac orașele turistice care își vând „imaginea” pentru că trăiesc din asta. El îți dezvăluie chipul real, nefardat.
Aici se comunică ușor, te așezi ușor la masă şi la taclale cu oamenii, se negociază ușor, se înjură ușor, te ajută ușor, te fură ușor, te protejează ușor, te urăsc sau te iubesc ușor. Aici totul e lunecos, nimic nu are forme colțuroase şi rigide. Mie asta-mi place. Fiindcă am mereu surprize şi trebuie să-mi renegociez ideile, împlinirile şi dezamăgirile. Bucureștiul te ține viu, activ.
Bucureștiul nu te minte: nu se dă drept ceea ce nu este. Bucureștiul te poate fura, îți poate suge energiile. Însă îți poate şi da multe energii dacă știi să profiți de el și ești curios. O relație trebuie întreținută. Orașul vrea asta: totul e să vrei și tu asta. Bucureștiul îmi impune să-mi păstrez mintea limpede. Îi ador ironia subtilă, fără exces de gravitate şi seriozitate, aşa cum am învățat-o de la ruși. Îmi place jocul de replici, pe care numai aici îl întâlnesc, fie și agresive uneori. Gust cu greu bășcălia agresivă, dar asta e poate şi problema mea. Încă nu sunt un bucureștean în totalitate, casa mea e în devenire aici, dar atâta timp cât încă sunt aici îmi place la nebunie să explorez orașul, oamenii de aici şi poate într-o zi el va deveni „casa mea” pentru totdeauna. Pentru că-l iubesc și deja e casa copilului meu.
Pentru mine București a însemnat – poarta spre Balcani şi dragostea infinită pentru Balcani.
Despre oameni și bărci. Poveste din Split, Croaţia
Am stat anul trecut o perioadă în „exil” în Split, Croaţia. Am descoperit niște notiţe în așteptarea finalei de fotbal. Zi de zi fac cel puțin o plimbare de-a lungul portului și al debarcaderelor multe înșirate pe coasta Splitului. E o distanță de cam o oră de mers.
Încep cu partea din stînga, unde acostează vapoarele mari, care duc turiștii cu mașini spre insule. La ore exacte un feribot vine sau pleacă plin cu mașini și lume. E mereu vînzoleală aici. Tot aici trag și vasele acelea imense de croazieră cu lume tare pestriță. E un banal turism de masă. Ceva mai avut decît cel care merge în Grecia.
Urmează un spațiu lung, ce dă spre mare, care e parte a centrului vechi. Aici sînt diverse vase mici, care mai de care, pentru mici croaziere prin zonă: insule, în jurul coastei. Sînt pentru turiștii de duzină, care au venit pe cîteva zile la Split, și o plimbare de o zi pe insule face parte din programul „ca la ghid”. Și acestea sînt pline de familii cu copii, tineri și foarte mulți de vîrsta a treia.
Splitul e un oraș totuși scump pentru tineri fără părinți cu bani. Nordicii domină. Briţii fac fondul sonor: vorbesc cu patru tonuri peste toţi. Nopţile sînt de neoprit: urlă de-i sperie și pe rușii beţi.
Urmează ceva mai dosit, un mic golf, unde sînt acostate iahturi scumpe, dar nu foarte mari. Aici e mai puţină lume pînă și pe ponton. Pe iahturi vezi de obicei una-două perechi – domină vîrsta 50-60 – care beau, petrec discret sau trebăluiesc ceva pe acolo. Aici e deja upper middle class-ul global. Se vede după iaht, după cum sînt îmbrăcați, după corp, după vorbă. Iahtul e foarte scump, chiar dacă e închiriat, hainele toate de marcă, vorbesc parcă recită powerpointuri chiar și cînd fac glumițe. Au fete trase parcă din revistele de modă chiar dacă apropiate de vîrsta lor. Nu vezi copii aici. Și, da, au corpuri bine întreținute după eticheta neodarwinismului social: un șef peste proletarii de office trebuie să fie superior în toate. Un salariu superior se face de o minte superioară care este într-un corp superior. Sînt noile standarde în lumea lor. E interesant că și aici au tendinţa de a îmbrăca uniforme stil corporate, doar că acum adaptate la vacanţă. Dar spre seară, cînd se pilesc, părăsesc puțin acest complex de superioritate și uniformă și devin oameni. Dar stilul corporativ îi face plicticoși chiar și cînd se pilesc. Asta e partea tristă.
Urmează partea cea mai stranie. Locul în care sînt ancorate iahturile de super lux. Vorbesc de cele „à la Abramovici”. Sînt imense și chiar arată ca niște bijuterii uriașe. Da, impresionează. Unul mai spectaculos decît altul. Nu sînt multe și zilnic sînt altele. E clar ca aici e o haltă „exotică” prea ieftină pentru ei. Probabil se mișcă undeva pe măsura buzunarului lor. În drum spre „rai”. Ei sînt din acei 1% de privilegiaţi ai globului. Dar nu asta e povestea lor. Ceea ce aici uimește este lipsa echipajului și a pasagerilor. Peste tot e vînzoleală, pînă și la cele mici de lux vezi oameni, numai aici nu vezi nimic. 30 de zile zi de zi și nimic. Odată am văzut un om din personal care ștergea ceva acolo. În rest, pustiu. Unde sînt oamenii de aici? O astfel de mașinărie are nevoie de ceva personal: servitori, bucătari, marinari, tehnicieni etc. Un astfel de iaht poate duce o ditamai armata de milionari. Unde sînt? Chiar sînt invizibili? Am auzit miturile corăbiilor-fantomă, dar aici avem vasul și doar echipajul de lux e o fantomă. E invizibil. Recunoscut că acest mister al clasei de lux invizibile nu am putut să-l elucidez. Poate că nu se arata oricărui ochi. Ci doar celor aleși.
Și urmează ultimul golfuleţ. Cel al pescarilor proletari. Pe ei îi prinzi doar cînd pleacă în larg foarte devreme și cînd vin cu pește. Aici te surprind bărcile lor: majoritatea atît de mici și de prăpădite, că te gîndești cît curaj trebuie să aibă oamenii aceştia ca să iasă zi de zi în larg cu ele. Majoritatea par niște căzi de baie ceva mai mari. Prin comparație cu iahturile mari tocmai amintite sînt ca niște jumătăți de nucă pe lîngă o balenă. Și acești oameni sînt cei care duc greul: au o muncă foarte grea și istovitoare, foarte riscantă. Ei sînt cei care hrănesc grosul locuitorilor și turiștilor din zonă. În buzunarul lor însă se pare că ajunge destul de puțin. Se vede după cum arată, ce beau și, mai ales, ce bărci au. Piaţa e mai aspră decît marea cu ei. Vorba lui Aldulescu: „Munca fizică și munca-n general te pot salva de multe, dar nu și de sărăcie.” Dar cu acești oameni e o plăcere să povestești, să mănînci și să bei. Ei sînt vizibili și au timp pentru tine.
Asta e ce am văzut și observat zi de zi, timp de o lună, făcînd la picior această parte a portului. În drum spre casă mă tot gîndeam la misterul „oamenilor invizibili de lux”. Această bijuterie de lux imensă, dar mereu pustie. Acest contrast între lux, opulență și lipsa totală de personal, de oameni. Și mă gîndeam la pescarii cu bărcile lor amărîte. Și brusc mi-am amintit de imaginea refugiaţilor pe o barcă invizibilă. Un strugure de oameni disperaţi, mame, copii, bătrîni și tineri la limita înecului, plutesc în derivă pe o barcă. O barcă invizibilă. Cu oameni foarte vizibili și disperaţi, care ar fi avut nevoie de o barcă mai mare. Iar barca de care au ei nevoie stă acostată undeva într-un port „civilizat”, dar fără oameni. Oameni și bărci. Vizibili și invizibili.
Turcia și intimitatea noastră balcanică
Am descoperit Turcia târziu. Foarte târziu. În imaginarul meu era o Turcie medievală – ceva din cronici suprapuse cu lecții de istorie și trecut totul prin filtrul educație imperiale ruse care are cumva o nostalgie utopică despre un bizantinism pierdut care trebuie recuperat.
Românii crescuți în aria Imperiului rus au un gol legat de simțul oriental care la noi vine pe filieră balcanică și pe cea a Imperiului Otoman. Asta e specific și zonei de dincolo de munte pentru românii crescuți în Imperiul Habsburgic – golul oriental.
Există însă o diferență mare față de cele două goluri orientale – habsburgii te pregătesc să urăști Orientul pe când slavii îl ocultează cu un element pozitiv. Orientul din această parte de lume este prezentat ca ceva sofisticat și subtil – îl pozitivizează nu negativizează precum habsburgii. Mai ales că este ocultat și de bizantinism – Bizanțul ca model fie și pervertit.
În acest sens orientul este văzut nu ca ceva rău în sine ci doar ca ceva „ocultat” de o formă de cultură sofisticată și subtilă dar diferită și periculoasă: „viclenia” istorică orientală.
Când am ajuns prima oară în București pe mine m-a șocat orientalismul acestui oraș – eu mai întâlnisem orientalism doar în zona Caucaz și Asia Mijlocie – Asia Centrală pe care le cunoșteam.
În zona mea familiară – Chișinău, Odessa, Cernăuți, Kiev – nu există Orient și Balcani deloc. Tot acest bazar complicat e inexistent. Chiar dacă Bugeacul meu este aria cea mai apropiată de orientalism – am trăit cu turcii creștinați sute de ani. Doar că slavismul ne-a șters acest strat. Anumite atavisme rămân însă – revin când nu te aștepți.
În București orientalismul însă sare în ochi pentru oricine vine de peste munți sau de dincolo de Prut. Este o diferență imensă. Te lovește puternic.
De asta spun deseori că Bucureștiul este probabil cel mai oriental oraș din UE. Dar asta e de bine – nu e de rău. Am fost educat să fiu fascinat de Orient și să apreciez chiar dacă să mă și tem – ca de o forță „vicleană” a istoriei pe care nu o pot controla.
Cu prietenii mei basarabeni deseori ironizăm „orientalismul” de tip bucureștean: vin imediat. Acest „vin imediat” care te scoate din ordinea timpului occidental care înseamnă cu totul altceva.
Turcia am descoperit-o după experiența orientală a sudului României. După București am cunoscut Stambul.
Când am ajuns prima oară acolo după experiența bucureșteană am priceput definitiv: „micul Paris” e o invenție elitistă de doi bani pe model vechi de auto colonizare. Nu – suntem „micul Stambul”.
La Istanbul am avut un sentiment atât de puternic de ceva familiar – de la miros la comportament. Atât de intim.
Turcia probabil este cea mai intimă țară pentru noi. Un soi de „a fi acasă” în afara spațiului tradițional. Pentru un român din sud sau din București la Stambul e mai acasă decât la Chișinău dincolo de limbă, cultură și religie.
Noi uneori nici nu ne dăm seama de rolul imens jucat de turci în istoria și formarea noastră istorică. Istanbulul a avut în constructul nostru politic, social și identitar un rol mai important decât Parisul sau Berlinul. Chiar și statul nostru este mai degrabă un „produs turcesc” sau „produs otoman”: cu siguranță au un rol esențial în asta. Sunt istorici care pot explica asta bine chiar dacă mai șoptit.
Faptul că noi vrem să ștergem și să uităm asta ca niște „parveniți istorici”, încercând să ne inventăm genealogii „civilizate”, e o tâmpenie care ne dăunează. Mai bine să ne împăcăm cu ce avem – mai ales că moștenirea otomană e o moștenire destul de complexă și deloc „inferioară”.
Îmi aduc aminte când m-am mutat prima oara într-un orășel turcesc, musulman. Era toamnă – doamne cum mirosea ca la bunica – ardeii aceia copți, dumata, boiaua. Uleiul de la ghizlomele prăjite. Ca acasă.
Iar când a început muezinul din moschee să se roage parcă era slujba din bisericile din București – identice: tânguitul oriental. La noi, peste Prut, cântă pe model slav – polifonic. Dar la București – în bisericile orientale – nu știi dacă e preot sau muezin. Ca acasă.
Mă gândeam la asta privind tragedia prin care trec turcii. Poate în suferință ne apropiem mai mult – pentru a ne solidariza, a ne ajuta în lucrurile care contează.
Ador Turcia iar Istanbulul e de departe cel mai important oraș european la ora actuală. Așa simt eu chiar dacă și acolo se trezesc mulți monștri adormiți.
Păcat că ne cunoaștem tot mai puțin și conexiunile dispar: orientalismul nostru este o moștenire imensă pe care le-o datorăm turcilor în mare parte – de ce să renunțăm la ea? Ca să ce?…
Muzică și oameni. Ce rock duios e pe Coasta Dalmată
Stau pe Bosanska, mai sus de sinagogă, la colțul de sus al Palatului Dioclețian din Split. În față am o mică piață, în capăt, o biserică catolică și un parc mic. În stînga, o galerie. În spate, o mică moschee. În dreapta, o stradă îngustă, faimoasă pentru crîșmele ei. Din toate direcțiile vine muzică. De englezii care urlă cu regularitate la fix 4 dimineața nu vă mai spun nimic.
În parcul din capătul pieței cîntă diverse trupe locale de 2-3 ori pe săptămînă. E un soi de rock mainstream de mîna a doua de provincie. Dar cinstit. Nu mai rău decît al nostru de primă mînă. Dinspre galeria de arte, care are o crîșmă „de elită”, vine o muzică selectă. Aici se adună lumea bună: artiști cu pretenții financiare, corporatiști cu pretenții culturale etc. Știți: orice oraș cu fason are din astea. Muzica e bună, nu deranjează, se termină fix la 12. Civilizat, ce mai…
Strada cu multe crîșme de alături nu mă deranjează: sînt protejat de ceva pereți, le aud în surdină. Dar noaptea ies să văd „fauna”. Aici, în cele peste cinci crîșme se adună un soi de hipsterime globală. Domină nordicii din motive evident financiare. Sînt un soi de mini-Control ceva mai diverse, dar pe același calapod. Între 11 și 3 dimineața e blocată pînă și strada care e foarte îngustă. Atmosfera e energizantă. Public pînă în 30. Dar sînt și rătăciți de 50 care mimează adolescența. În interiorul palatului cîntă mai mereu un soi de barzi. Un folk din acela plîngăcios. Aici publicul e 50+ meditativ și sentimental.
Stau cuminți așezați pe trepte ca la școală, împăcați cu soarta. Cel mai interesant lucru mi se pare însă muzica din partea de jos a orașului, la 4 minute de mine, pe malul mării. Aici e o scenă unde se cîntă „pentru restul”. Sînt tot soiul de muzici: populare, corale, pop și rock. Popul e un soi de Jugaton (post TV unde se dă muzica pop & rock din perioada iugoslavă): un amestec de disco sovietic cu pop nemțesc, unde kitschul trebuie scos în față, și influențe balcanice cu elemente orientale. Perfect, ca la stațiuni balneare. Le ador…
Trupele rock însă fac toți banii. Sînt trupe rock la a treia tinerețe, care cîntă doar coveruri. Patru instrumentiști bătrîni deja, cu plete, îmbrăcați ca rockerii de școală veche (piele, ciocate și batic), mișcîndu-se ca starurile anilor ’70. Au două vocaliste ceva mai tinere, cu voci „dughite” de alcool și tutun, dar care știu să cînte și au corpuri care în semiîntuneric par OK. Se mișcă bine.
Bagă cover după cover. Chair dacă pare ceva trist, mimează autentic originalul. În acest context par mai buni ca originalul: te scutesc de aura de VIP. Ei nu te mint. Aici e și gratis. Și momentul maxim. Se termină piesa. Lumea se oprește din dans, aplaudă sincer. Doi copii de 6-7 ani se apropie de scenă și strigă: mami, ai fost bună, bravo! Mama rockeriță se apropie, îi sărută și revine pe scenă și cîntă mai departe: Hey Joe, where you goin’ with that gun of yours? Ce imagine duioasă… Ah, Jugaton…
Mirosul din Sarajevo
Stăteam în Sarajevo într-o toamnă pe o lună. Ies pe scară şi miroase ceva unic, de neuitat, din copilăria mea. Era mirosul de ardei copt cu roşii şi usturoi. Tot Balcani-ul toamna miroase aşa. Eu m-am născut în alt Balcani – în Bugeac. El miroase la fel.
În zona Bugeacului, toamnele sînt foarte frumoase, cîmpurile devenind arămii odată cu frunzele de vie. Nopţile încep să fie mai răcoroase, însă nu prea tare, încă mai poţi să dormi în „pologul“ din curte, dacă-ţi arunci pe tine un „iorgan“ mai gros.
În astfel de nopţi, cerul e foarte senin, iar luna şi stelele strălucesc atît de tare, încît poţi străbate orice drum şi potecă fără a avea nevoie de felinar. Nici nu ştii dacă sînt nopţi albe sau zile întunecate. Cel mai limpede semn al venirii toamnei în regiune nu sînt nici culorile diferite ale peisajelor, nici soarele, mai roşiatic şi mai mare, şi nici nopţile răcoroase şi senine, luminate de lună şi de stele, scăpărătoare pe cerul întunecat, ci mirosul ce învăluie toate satele, cătunele şi tîrgurile amărîte de aici. Un miros pe care, odată simţit, nu-l vei mai uita niciodată.
Este vorba despre aroma de strugure zdrobit cu tot cu ciorchinele şi frunzele de viţă-de-vie, care iniţial e dulce, iar în cîteva zile devine dulce-acrişoară, uşor acidă, anunţînd că tulburelul a început să „fiarbă“ şi că mustul „dă în clocot“. Curînd, în beciurile oamenilor mustul va fermenta şi se va transforma în vinul cel nou, bucuria ţăranului, a negustorului şi a beţivului, în general. Asta e „vestea ce bună“ a acelui popor. Un popor plin de viaţă, care, odată cu toamna, se schimba la faţă şi la port. Era „vestea cea bună“ pe care doar sectanţii mei nu o împărtăşeau, puritani şi insensibili la alcool, acest flagel şi păcat de moarte, cum ziceau ei. Mirosul însă, acel miros, îl îndrăgeam cu toţii, an de an şi generaţie după generaţie. Pentru a înţelege însă farmecul acestui miros, trebuie explicat întregul proces, care e mult mai complicat. Acesta porneşte de la cules, cînd mîinile îţi devin lipicioase şi negre de la colbul care se aşază şi se lipeşte atît de tare de pielea îmbibată de sucul de struguri, încît ai impresia că porţi mănuşi de cauciuc. Continuă cu linul, teascul, spălatul butoaielor şi se încheie cu adăpostitul butoaielor pline în beciurile reci.
Pe lîngă această mireasmă inconfundabilă, aici mai întîlneai un miros specific perioadei: cel al fumului de toamnă. În acest anotimp, cînd străbaţi cîmpiile Bugeacului sau ale Basarabiei, vezi grămezi de frunze şi crengi care fumegă zi şi noapte. Ard mocnit, cu un firicel de fum albăstrui, care uneşte pămîntul şi cerul într-un dans lasciv de cadînă. Şi acest miros e inconfundabil şi memorabil, format dintr-un amestec de frunze uscate, crengi şi diverse plante din grădinile ţăranilor, care sînt arse. Era ceea ce un mare filozof rus care a călătorit prin zonă numea balkanski dîmok, fum balcanic. Noi încă nu eram în Balcani, ci eram doar o poartă pentru călătorul slav în drumul său spre Balcani. Mirosul era însă divin.
Clopotul – sunetul său medieval de actualitate: Sarajevo – Timișoara
În Sarajevo am descoperit sunetul – rugăciunea imamului îmi amintea de duioasele liturghii orientale din București. Cum începea rugăciunea lor cum mă simțeam ca acasă: între musulmani ca între creștinii ortodocși orientali români. La Timișoara la fel: dialogul clopotelor catolice cu cele pravoslavnice sârbeşti mă fac să cred că aici e un alt capăt de Balcani.
În Timișoara am privilegiul să stau în spatele Domului Catolic din Piața Unirii. Știu, e un salt mare din piața de vechituri, Ocsko Mehala, aici dar ne adaptăm.
Alta e povestea: zilnic sunt „deranjat” de sunetele clopotelor de aici. Nu am mai trăit de mult asta – atât de dese. Îmi place mult cum sună: dimineața, la amiază – faimosul dangăt de la 12 catolic – şi seara. Parcă la frații ortodocși nu trag de clopote zilnic şi aşa de ritmat. Eu sunt crescut „steril”, cu alt gen de sunet, vocal, instrumental – nu sunt obișnuit cu sunetele de clopot cu toate că pe cele ortodoxe le mai aud.
Dar e așa un sunet care vine cumva din epoci vechi – adică genul de sunet care vrea să transmită o semnificație, un rost. Nimeni nu mai știe ce dar el poartă cu sine această aură a reproducerii unui sens arhaic demult uitat.
Mica burghezie şi clasă de mijloc stă frumos la soare pe terasele din Unirii, hipsterii şi artiștii se foiesc prin zonă cultural şi brusc la 12 – zdrang, zdrang – un sunet cristalin acoperă toată piața. Un sunet clar, sonor, produs de multiple clopote cu tonalități diferite, bine armonizate şi ritmate schimbă radical câmpul sonor. Orice DJ tehno de rit nou rămâne puțin în derivă: cum le fac, cum le produc? Sunt sunete din altă lume, foarte diferite de sunetele produse de lumea materială contemporană.
Există o istoricitate a sunetului care este foarte mult legată de materia, obiectele şi ființele care o produc.
Ruralul produce un anumit tip de sunete mult mai apropiate de natură: se foșnește, se muge, se behăie, se latră, se dă în foc. Toate astea se aud bine şi miros – sunt sunetele mirositoare.
Epoca industrială vine cu sunetele ei: sirena, locomotiva, fabrica, uzina sună cumva mult mai mecanic şi metalic.
Şi radioul şi televiziunea au sunetele lor dincolo de ce reproduc. Până a apărea telecomanda canalul se schimba producând un sunet cunoscut generației mele. Așa cum sunetul „înghițirii” peliculei unei casete de un casetofon e un laitmotiv al generației mele: scoteam creionul sau pixul cum auzeam acel sunet ca să reparăm ce se mai putea repara.
Noua tehnologie digitală nu are sunet – ea poate doar reproduce un sunet, simulacre de sunete. Atingerea unei cifre pentru a da un telefon nu mai poate scoate acel sunet al telefonului cu disc dar îl poate reproduce.
Imaterialitatea sunetului prin reproducere schimbă mult tipul nostru de emoție şi percepție. E bine? E rău? Habar nu am. Eu mereu pledau pentru coexistența tuturor sunetelor, practicilor. Adică să aducem, să producem sunete noi fără a renunța la cele vechi pe cât se poate.
În acest sens dangătul clopotelor are exact acesta funcție de „istoricizare” a sunetului. Adică e sunetul care de sute de ani l-au auzit generații şi generații. E cam singurul lucru care ne leagă de stră-străbunici. Dar şi unii de alții: e un sunet public, pe care toţi îl recunoaștem. Adică e sunetul care ne face contemporani şi solidari unii cu alții fără să ne dăm seama – dar funcționează dincolo de conștientizarea noastră.
Asta este ceea ce eu numesc puterea materiei, designul materiei, care e deseori mai formativ decât puterea nonmaterială. Scuzați: lucrez pe infrastructură şi funcțiile ei sociale, culturale şi politice – Iar cu sunetul şi mirosul nu mă joc.