Printre filmele pe care le-am văzut la Taifas, festivalul de film balcanic, se numără și The Summer of ’91 (Slovenia, 2022, regie: Žiga Virc, scenariu: Iza Strehar, Žiga Virc). E filmul despre care am ales să vorbesc pe larg, fiindcă m-a mișcat de la primul cadru până la ultimul.
Deși presupuneam cam ce voi vedea acolo, am fost surprinsă de la început până la sfârșit. Un documentar care m-a emoționat puternic. Mi-a dat mai întâi o stare nostalgică. Apoi una de rău. Iar la final m-a lăsat îngândurată.
Filmul documentar despre care vorbesc are trei secțiuni: 1990, 1991, 1992. Cea mai amplă, după cum spune și titlul, e cea din mijloc. Cea care a documentat cu diferite filmări din arhivele televiziunii sau ale oamenilor ciocnirea dintre trupele slovene de rezistență și armata iugoslavă.
Și poate ar trebui să povestesc puțin despre starea de rău pe care mi-a dat-o acest documentar. E greu să chemi pe cineva din Moldova să vadă acest film după februarie 2022. Fiindcă am retrăit anumite momente dureroase de anul trecut. În primul rând mi-a dat o neputință de a scrie. Dacă inițial îmi propusesem să scriu și despre alte filme, în timp ce mă uitam la The Summer of ’91 am știut că nu voi putea scrie despre altceva.
Mi-am amintit de luna martie a anului 2022, când primisem rezidența Cărturești ca să scriu la un proiect poetic axat pe fotbal. Faptul că rezidența mea trebuia să aibă loc în luna martie, la o săptămână după începerea războiului de agresiune a Rusiei împotriva Ucrainei, m-a paralizat în primele zile petrecute în rezidență la Câmpulung Muscel. Mă uitam în parcul dendrologic al Vilei Golescu, întrebându-mă dacă scrisul mai are vreo noimă, dacă literatura mai poate exprima ceva. Locurile mele preferate din regiunea Odesa erau bombardate, oamenii mureau, bătrânii încercau să oprească tancurile cu propriile lor corpuri (exact această scenă e filmată și în Slovenia pe 26 iunie, 1991).
La The Summer of ’91 am simțit aceeași neputință. M-am teleportat în șocul și groaza de anul trecut. Am simțit din nou că pacea e doar un cuvânt gol în diferite forme de discurs, că de fapt războiul e mereu în viața oamenilor, fie că se petrece lângă granițele noastre, fie că mult mai departe. Poate că în România nu toată lumea a crezut că dacă va cădea Ucraina, va urma Moldova. Ei, bine, noi nu am avut nici un dubiu, iar acțiunile politicienilor noștri au demonstrat că am avut dreptate să ne temem. Doar Moldova și-a închis aeroportul și cerul în aceeași zi în care Ucraina a fost atacată. Ulterior am aflat că de fapt aeroportul nu a fost doar închis de autorități, ci și minat. Era o decizie clară, dacă Ucraina cade, urma aruncarea în aer a aeroportului din Chișinău. Noi am trăit luni de zile ca personajele din romanul Comandoul Fantomă, de Roland Orcsik, care vorbește exact de destrămarea Iugoslaviei. Am trăit cu frica și trauma unui război care n-a mai ajuns până în „satul nostru” (slavă Domnului!), dar care ne-a măcinat emoțional.
Toate aceste lucruri însă, le-am trăit când a început secvența 1991. Până acolo, nu am respirat de emoție, înțelegând, poate mai clar decât oricând, cât de apropiați sunt balcanicii. Hainele, tunsorile, zâmbetele tinerilor sloveni erau ale noastre. Mi-am revăzut cu foarte multe emoții adolescența. Am auzit muzica noastră, am revăzut blugii de atunci. Și tocmai de aceea pot spune că filmul m-a catapultat în timpuri diferite, exact ca în filmul Embryo Larva Butterfly, de Kyros Papavassiliou, proiectat în deschiderea festivalului Taifas. M-am trezit într-un timp alternativ care m-a emoționat și contrariat.
Nunta filmată în mai 1991 a părut să redea o nuntă din Banat. Era și traducerea cântecului „Ia-ți, mireasă, ziua bună”, era obiceiul de a scoate o floare, apoi o altă fată, la cei care vin cu mirele să ia mireasa. Era acordeonul. Totul prezent. Exact ca acasă. Și dacă cineva ar fi oprit sonorul, mi-aș fi pariat toți banii pe convingerea că e o filmare din România. Chiar și pentru felul în care era îmbrăcat socrul mare, pentru lacrimile lui fățișe, pentru cei doi copii care au împodobit casa miresei cu ramuri și care au cântat pentru cameraman un cântecel de petrecere.
Nici măcar nu m-aș fi așteptat să mă emoționez atât de tare la acele filmări și să simt nu empatie pentru oamenii din film, ci șoc în fața trecerii timpului. Fiindcă atât de autentic era totul, că mi-am revăzut acei ani, întrebându-mă ca în dramele proaste, când anume au trecut aceste trei decenii? Când anume am ieșit din copilărie? De la haine, la comportament, totul m-a emoționat profund. Nu m-aș fi mirat nici o secundă, dacă m-aș fi văzut la un moment dat pe ecran, cu părul coadă de cal de culoarea mierii, sărind și făcând gimnastică pe terenul din spatele școlii, în primul meu trening scris. Fiindcă după blugi, următoarea mare dorință a noastră era treningul cu scris cauciucat. Am avut și eu unul, dar nu la fel de frumos ca cel al surorii mele, pe care scria MISURA.
Cum deja am menționat, când s-a ajuns la luna iunie, din 1991, mi s-a făcut rău fizic. Nu m-am mai putut desprinde de senzația că m-am teleportat în februarie 2022. Mi-au luat luni de zile să pot accepta ce se întâmplă în imediata vecinătate a Moldovei și a României. M-am obișnuit foarte greu cu bubuitura înfundată a bombelor pe care o aud mereu când merg în vizită la mama soacră, care stă la vreo 10-15 kilometri în linie dreaptă de regiunea Odesa. Am trecut prin stări sufletești pe care nu mi le-aș fi dorit reactivate. Probabil că dacă aș fi intuit impactul emoțional produs de acest film, aș fi renunțat să îl văd și aș fi pierdut foarte mult. Pentru că filmul e foarte bun. Foarte bine lucrat, montajul e mai mult decât surprinzător.
Chiar și în momente terifiante sau penibile, nu puteam să nu zâmbesc. Concursul de miss, cu fetele înghesuite în costume de baie într-un bar, cu apropouri grețoase la adresa câștigătoarei, cu tortul premiantei, mixate incredibil cu un proces de stabilire a calității unor cârnați. La fel de surprinzătoare e și asocierea bărbatului din garda de apărare teritorială care învață să folosească un aruncător de grenade în vecinătatea câmpului pe care pasc văcuțe, chiar m-am temut pentru un moment că vor arunca văcuța în aer. Duritatea luptelor, față în față cu bărbații adunați să-și apere independența, puși pe glume la gătit de gulaș din căprioară, punga de hârtie pe post de scufă de bucătar, copiii la fotbal în timp ce tancurile intră în orașe, femeia plângând de teama raidurilor aeriene față în față cu tânăra ce se adăpostește în buncăr cu chitara, cântându-le celorlalți Knockin’ on Heaven’s Door, de Guns N’ Roses, poate fără să asocieze titlul cântecului cu situația lor – toate aceste contraste umanizau contextul, dar și intensificau o stare îngrozitoare, de război, de care – de altfel – omenirea nu a scăpat niciodată. Revedeam în minte scenele din Ucraina cu pisicile odesiților pe front, bătrânii cărați în brațe de soldați, imaginile din buncărele de la Azovstal, Bumbox cântând în Odesa: o iu luzy cervona kalina, spaima care treptat se transformă în furie ca apoi să ăși piardă luciditatea și empatia.
Și până la urmă despre asta trebuie să fie un film, ficțiune sau documentar, despre modul în care povestea devine tipar, mutându-te pe tine în propriile spaime sau emoții. Un film care te scuză și te acuză în aceeași măsură, fiindcă eram prea tineri și prea dați peste cap după al nostru 1989, ca să mai putem reacționa la ceea ce se petrecea peste graniță. La începutul lui 1990, la noi abia se deschideau gropile comune. Apoi au urmat alte mizerii, mineriada, manipularea, o tranziție îngrozitoare, flancată de corupție și de încălcarea oricăror etici sociale.
Revenind la film, în secvența 1992, chiar la final, apare comandantul Gărzii de Apărare Teritorială, întrebându-se (din nou un loc atât de întâlnit în toată istoria lumii!): eu pentru ce am luptat? Fiindcă îl vedem un an mai târziu, tată a patru copiii, fără un loc de muncă. Și m-am întrebat dacă e vreo legătură cu momentul din 1991 în care el le spune luptătorilor să își ștampileze actele, ca să facă dovada absenței de la muncă.
Frumusețea e alta, răspunsul la întrebarea comandantului a dat-o istoria. Pentru ce a luptat Slovenia? Pentru libertate, pentru viața pe care o are acum, pentru dreptul de a-și alege propriul drum, pentru ceea ce luptă Ucraina. Și m-am gândit că asta îmi doresc, ca peste niște ani să văd acest film făcut despre Ucraina. Să știu că au o țară dezvoltată, în bună regulă, așa cum astăzi e Slovenia. Și la multe alte lucruri m-am gândit (ce film se va face despre Rusia, de exemplu), pe care nu le voi dezvolta aici, ca să nu intru cu totul în politică, ci să rămân la bucuria de a vedea recreată o poveste istorică, cu tușă artistică incontestabilă.
Žiga Virc reușește să aducă în actualitate o lume veche de treizeci de ani. Fără să mimeze documentarea, fără să pună în scenă tragediile de atunci, ci găsind formula perfectă de a readuce narațiunea de atunci în zilele noastre. Dar cel mai important, Žiga Virc și întreaga lui echipă au reușit să emoționeze, să transmită, să convingă.
Un astfel de film, ca atât de multe altele în cadrul Festivalului de film balcanic Taifas, unde am avut șansa să mă aflu într-o rezidență literară organizată de Taifas și librăria independentă La Două Bufnițe, e dovada perfectă a necesității unor astfel de festivaluri. Un moment care te face să te gândești la importanța festivalurilor, la impactul lor, pentru că nu știu dacă aș fi ajuns cândva să văd acest documentar dacă nu ar fi rulat în cadrul unui festival de film.
Dar așa, s-a făcut Taifasul, iar eu am ajuns miercuri seara în sală, ca să întoarcă filmul ăla prin sentimentele mele ca brazda plugului prin pământul ăsta al nostru din mijlocul haotic și atât de diferit al balcanicilor, și să mă bucur o dată în plus că am avut și noi șansa, cu prețul multor vieți, să intrăm în acei ani într-un tăvălug istoric care să ne scoată din comunismul dictatorial în care trăim. Și aici, în acest context, voi coti ca Virc și voi încheia cu discursul politic din 1990 al filmului The Summer of ’91, care spunea că ploaia rea și ceața, la rugămintea agitatorului politic, s-a dus la comuniști, iar aici, iată, în țara noastră (Slovenia în film, România în text) a răsărit, în sfârșit, soarele!