Întotdeauna îmi calculam timpul înainte de un drum cu un delay de cumpărat hârtie igienică. Țin foarte mult la asta. Stăteam pitit, să nu cumva să ating colacul de toaletă. Vorbisem recent cu Răzvan despre aceste mici obsesii pe care le aveam. Eu nu suport două lucruri atunci când călătoresc Timișoara – Cluj: hârtia igienică din trenuri și fumul de țigară din baie.
Am mers destul de des la Cluj în ultimul an încât să fiu destul de grijului cu lucrurile astea mărunte. Să o văd pe micuța Aurora, să check-uiesc vizita la socrii (foștii socrii). Cumva nu m-am dezvățat încă de a le spune așa, mai ales că Nea’ Țuțu încă îmi zicea ginerică – poate din politețe doar, poate pentru că era Aurora acolo; poate doar așa, la misteaux (cum obișnuia să-mi scrie uneori: ești misteaux, ginerică ăsta). Oricum era, nu mă deranja în mod special. Nea Țuțu era așa – un tată model. Nu o certa niciodată pe Cătălina și niciodată nu se lua cineva în gură cu el. Și nu de teamă – că era blând și cumsecade. Când era cazu’ îți dădea o berică, o țigară și viciile astea de care el se descotorosise de mult. Puteam să simt cum el, dragul de el, voia ca toată lumea să se înțeleagă, să fie pace.
Era băiat bun Răzvan când avea timp. Că, drept îi, răspundea destul de greu la mesaje. Nu pentru că era el cine știe cât de ocupat, dar avea un LG simpatic cu Java de funcționa mai greu. Eu îi dădeam update-uri cu conferințe, talk-uri, de ce se mai întâmplă prin Timișoara sau București (în funcție de unde țineam cursurile în perioada aia). Cred că era singurul meu amic despre care Cătălina nu avusese nimic rău de spus. Nu era bețiv, nu era fumător, nu era fustangiu. Era ce trebuie. Îmi spunea asta cu un calm pe care nu îl înțelegeam pe atunci. Era, cum să zic, de parcă privea un copil. Așa o priveam și eu pe Aurora din când în când – când ne jucam, când ne plimbam prin parc, când mă ținea de mână și-mi spunea: Clau, hinta! Atât doar că Răzvan vorbea iar și iar despre inteligența artificială sau ce căcaturi mai auzea pe la conferințe pe care, sincer să fiu, n-am reușit niciodată să le pricep.
În coșul din fața mea, acoperit pe jumătate cu un sac de gunoi, vedeam un bon de 18 lei pentru un pahet de Camel. Nu mai fumasem de câteva luni. Am lăsat-o puțin că nu mă lăsa facultatea. Timpul, adică. Eram mereu stresat și nu simțeam neapărat că vreau să fumez. Mai ieșeam cu studenții cât eram asistent și mă dădeam profu’ cool. Mai schimbam o vorbă cu portaru’. Le simțeam ca pe niște momente pline de intimism – vorbeam cu studentele despre despărțiri, zodii, sau ce doamne iartă-mă le mai interesa pe ele pe-atunci. Vorbeam despre ce ne doare în timp ce făceam ceva ce ne bucura. Măcar pentru moment. În acele pauze dintre cursuri în care ne regeneram.
O vedeam și pe Cătălina fumând împreună cu mine în baie. Cu degetele lipite pe mânerul de deasupra closetului. Strâns. Să nu cumva să cadă. Să nu cumva să scape scrumul pe lângă WC. Ea nu fumase în baie. Nici la școală, nici cât era studentă. Avea ceva în ea care o lăsa se abțină de la fumat și de la orice alt viciu care putea să-i deranjeze pe alții. Uneori îmi propunea să facem sex în baia din tren, dar simțeam rânjetul acela glumeț (pe care cred că îl moștenise de la Nea Țuțu), parcă doar încerca să mă ademenească, parcă doar încerca să îmi testeze răbdarea. În momentele alea mi-o imaginam pe micuța noastră Aurora lăudându-se la școală cu marile fapte ale păriților ei Știți, ai mei au făcut sex în tren când eram mică. Cine știe, poate chiar ea putea să fi fost vlăstarul unui asemenea act pervers. Nu fumam niciodată în prezența Aurorei. Cum de altfel nici eu, nici Cătălina nu făcusem sex de când se născuse. Poate că de-aia mă și lăsasem de fumat. Micuța mea Aurora era atât de prezentă în viața mea încât nu voiam să o pierd nici măcar pentru un moment.
Luasem cu mine în baie pleșcăvița pe care i-o cumpărasem Aurorei. Am învelit-o cu grijă în staniol, ca nu cumva să se răcească prea tare pe când ajungem în Cluj. Să nu cumva să se strice sau să pățească ceva. Aveam mereu grijă de lucrurile ei. Și acum am păpușile ei aranjate la mine în bibliotecă alături de Nabokov, alături de Gospodinov, Pessoa, Cervantes, Eugenides, Cărtărescu. Erau mereu într-o companie plăcută. Mai schimbam, ce-i drept, când venea pe la mine. Să îi las puțin spațiu să pună întrebări. Dar despre ce e cartea asta, Clau?. Și începeam să povestesc. Simțeam cum înțelege totul. Cum o simțea pe Lolita, cum mă vedea în Gospodinov și Pessoa. Îi plăceau poveștile. Îi plăceau tare mult poveștile. Speram chiar să nu ajungă să le citească, doar ca să i le pot povesti eu.
Își lua mereu dublă ca să împartă cu mine. Cum era să nu împărțim două hălci de carne. Mă gândeam atunci cât de bine am crescut-o eu și Cătălina. Aveam noi o chestie cu mersu’ la pelșcă. Mereu când o duceam la Timișoara mă trăgea de braț, timid, cum știa ea să fie așa inocentă și-mi sunea: Clau, mergem la pleșcă? Și mergeam. Era o chestie. Ceva ce simțeam că aveam doar noi.
Răzvan îmi amintea puțin de tata. Era așa, glumeț dar fără să știe. Aveam undeva la doișpe ani când ne-am cunoscut. Veniseră ceva vecini noi din Germania (Köln, dacă nu mă înșel) în vizită și ne duseseră tot felul de chestii. De la ciocolată, la cafea (aia era mai pentru părinții noștri, dar o ascundeam la mine în cameră, că de’, o primisem eu). Ținea timid de plasa cu dulciuri din Germania și vorbea în șoaptă o română oarecum stâlcită. Mirosea și el a fum, dar pe atunci îmi ziceam că era doar de la taică-so care fuma în continuu – țâșnea fumul din el cum țâșnea din noi trasnpirația. Era vară și verile erau cu totul diferite. Mai aeam și prietena asta comună, Silvana, care ne făcuse curioși pe amândoi. Voiam să vedem cum funcționează, cum se mișcă, dacă e atât de diferită de noi pe cât ne ziceau părinții. Silvi (că așa a rămas că-i spunem), și-a luat inima și s-a dus spre baia din curte (zic că și-a luat inima în dinți că era de la oraș și nu știu cât de obișnuită cu baia din spate). Avea niște găuri pe care tata plănuia să le repare cândva, dar niciodată nu reușea să le acopere. Noi, Răzvan și cu mine, ne-am năpustit asupra găurilor și am privit-o o vreme. Spatele drept, privirea în față, căutând oarecum timid hârtia igienică. Notam fiecare mișcare a ei. Piciorușele care stăteau în aer, încercând cumva să atingă pământul. Dar nimic. Silvi doar stătea acolo și nu se întâmpla, de fapt, nimic. Nu eram dezamăgiți. La o adică, experimentele sunt menite să eșueze uneori.
Mă întorc la Răzvan: I-auzi, Clau, da’ asta mică a ta, Aurora, stă la Cătă?
Mă uit la el de parcă n-aș știi cine-i Cătă. Mă așez, încerc să reglez suportul de mână, și mă întind pe spate. Mă gândeam atunci dacă nu cumva Aurora era în grija socrilor. Cătălina îmi spusese că pleacă într-un city break cu fetele. Era incredibil de enervant cum, de fiecare dată când treceam pe la Cluj, ea mereu găsea altceva de făcut. Poate că nu mă evita. Dar asta era în capul meu. Toate lucrurile astea se legau cumva într-un fel de poveste nouă. Un roman, chiar. În care eu încercam din răsputeri să o inițiez pe Aurora în lumea divorțului, să-i explic că e okay pentru mama și Clau să stea separați. Oamenii se mai ceartă, i-aș fi spus. Cum să învețe așa ceva de la școală? Nici că-mi permiteam să mă gândesc cum i-ar fi explicat cum stă treaba învățătoarea, sau diriga, sau mai știu eu care dintre colegii ei care au trecut printr-o asemenea experiență.
I-auzi Clau, fii atent. Că tot ai fost la baie. Crezi că dacă au să scape vreodată de nași, au să aducă oameni de serviciu ca să curețe băile în loc? Adică eu asta aș face. Nu mai vii la bilete, cureți băi. Mi se pare normal. Tot aia, oricum.
Nu îmi puteam explica în ce fel vedea el lumea „mică”. Crescuse și el la sat, undeva pe lângă Timișoara, dar mereu se comporta de parcă el nu merita să fie de-acolo. Mereu se rușina înainte să zică de unde vine și mereu ezita să zică numele sătucului-mamă. N-avea el mândria aia de bănățean ce-i ardea pe toți din zona lui. Nu era nici microbist, nici om de politică. Ne vedea ca pe niște roboței, ca pe niște păpuși care ne mișcam uneori cum voia el, alteori încercam să fentăm, că așa facem noi ăștia roboții (asta mă face să mă gândesc la o lucrare marxistă pe care am scris-o nu cu mult timp în urmă împreună cu el, dar revin și la asta poate cu altă ocazie).
Se oprește trenul. E momentul să coborâm și Clujul e din nou la fel de ploios pe cât mi-l aminteam. E frig și e de vorbit. Două lucruri pe care nu le mai suportam. Voiam doar liniște și voiam ca lucrurile să se schimbe în bine. Trenurile mă amețesc. Mă amețește și fumul industrial din jurul Clujului, dar cu asta sunt oarecum obișnuit. Simțeam geanta tot mai rece. Atunci am realizat că uitasem pleșcăvița în baie. Urmau alte minciuni, alte scuze, alte lucruri de dezbătut.