Timișoara, cel mai spațios oraș al României
Orașul
Surpriza acestei rezidențe a fost chiar orașul, absolut splendid, fără egal în toată România, de o unitate arhitecturală uimitoare. Chiar și blocurile socialiste din zonele istorice au fost proiectate atent, ca să nu rupă armonia cu clădirile de patrimoniu. Iar construcțiile recente, „de beton și sticlă”, nu au fost construite mercenar, ci au stil, nu arată ca niște tumori ale țesutului urban, ca în București sau Cluj.
Prin comparație, Clujul pare o glumă, cu un centru mic și înghesuit, cu clădiri habsburgice plasate pe bulevarde înguste, care ca privitor te cam sufocă, pare că-ți cad în cap. Și, da, Clujul nu are parcuri, parcul din fața Operei maghiare e minuscul, cu greu accede la statutul de parc, spre deosebire de Timișoara care e neverosimil de verde pentru un mare oraș. De fapt, totul respiră generozitate spațială de oraș habsburgic de categorie grea – Viena sau Budapesta – nu de burg austro-ungar construit cu economie, precum Clujul sau Bistrița. La nivel de generozitate spațială, nu suferă comparație cu nimic din România, doar din afară – Chișinăul, la fel de verde și cu bulevarde la fel de spațioase, la standarde țariste – însă arhitectonic Timișoara îi ia fața.
Pornind de la datele astea, orașul are un enorm potențial, are toate șansele să surclaseze Sibiul sau Brașovul ca hit turistic. Ce să mai vorbim, Sibiul e direct glumă pe lângă Timișoara, mi-a tăiat respirația. Chiar și străduțele care nu țin de centrul istoric sunt de o frumusețe absolut cuceritoare.
Mărturisesc că, spre deosebire de Vasile care a bântuit ca un ADHD-ist prin tot orașul, înclusiv în cartierele comuniste sau noile suburbii, eu nu am iesit din Centru – decât într-o singură seară, chiar la începutul rezidenței, când am explorat scena locală de manele; chiar și din puctul ăsta de vedere, Timișoara ia fața oricărui oraș din Transilvania, cu trei spații dedicate genului, din care două cu lăutari.
Evenimentele
Chiar dacă cuplul de artiști Monotremu, Laura Borotea și Gabi Boldiș mi-au împrumutat o biclă, am economisit-o cu grijă, am bântuit cu ea doar prin centru. In raport cu alte șederi în diverse locuri din lume (Bilbao, Toronto, Namur, Tel Aviv) unde m-am plimbat pe o rază de 500 metri în jurul hotelului, în Timișoara – în raport cu standardele mele – eu zic că am făcut chiar depășiri de plan, m-am plimbat neașteptat de mult.
Să nu mint, am ieșit în multe seri la Hala Traian, unde stă un prieten de-al meu bucureștean, Ștefan Iancu, care s-a mutat cu jobul la Timișoara – și la Monotremu. Toți trei stau în zona Hala Traian, duo-ul într-o casă de artiști cu o curte cu verdeață lăsată sălbatică de un farmec nebun. Cel care m-a pus în contact cu Monotremu a fost poetul Vasile Leac, care fiind el mai îndemânatic de felul lui, le-a construit artiștilor un cuptor pentru un proiect artistic. Cu Monotremu mă știu din 2015, tot dintr-o rezidență, dar la București. Țineam un blog de artă și am ajuns la o expoziție curatoriată de Raluca Voinea, Redemption Day, a grupului Monotremu, care mi-a plăcut mult fiind cred prima expoziție de artă contemporană românească ce tematiza apocalipsa climatică și din curiozitate m-am uitat și pe blogul lor https://monotremu.blogspot.com/ care mi-a lăsat senzația de artă conceptuală nescremută & doctă, în special fotografia cu biserica la roșu cu anunț DE VÂNZARE și stencil-ul circular care se juca cu paranoia postmodernă Ei știu că noi știm. Din proiectele de la Hala Traian mi-a plăcut fotografia unei statui feminine cu brațul tăiat – tăiat de un antreprenor care voia doar buchetul de flori al statuii, nu tot ansamblul, motiv pentru care, după ce a cumpărat-o, a secționat buchetul, iar corpul l-a abandonat la un centru de colectare de fier vechi.
Pentru că îmi era aproape, am fost și la expoziția de la Cazarmă. De fapt îmi luasem o sticlă de vin și n-aveam chef să o beau singur în casă, vroiam ca la geamul privirii mele să se scurgă imagini frumoase, așa că m-am dus la expoziția aia – care, deși cam cumințică, mi-a plăcut. Mi-a lăsat senzația că opțiunea curatorială a fost pentru estetic în dauna politicului – ceea ce din punctul meu de vedere a fost refreshing, honestly m-am săturat de artă politică pentru că e plină de fake-uri – ca să pui mâna pe banii finanțatorului, trebuie să bagi limbaj și morală oengistă, iar oengismul și arta nu fac casă bună, e extrem de dificil să scoți artă valabilă din oengism, șansele să dai rateu după rateu sunt enorme.
Prin urmare, fiindcă am înghițit o grămadă de vome experimentale din zona artei angajate, am ajuns să prefer arta care chestionează general umanul sau angoasele individuale.
Impreună cu Vasile Ernu, Moni Stănilă și Sandu Vakulovski, tovarășii mei de rezidență, am fost la o întâlnire cu elevii de la Liceul de Artă Ion Vidu, unde am vizionat un film, Srbenka/Sârboaica. Filmul a fost politic, adică plictisitor, „meta la meta” – regizorul documentează repetițiile la o piesă de teatru care chestionează rasismul croat. Aș fi vrut să aud ce cred elevii de liceu timișoreni despre viață și lume, dar filmul ăla nu a fost deloc ofertant, puștii nu și-au dat drumul.
Oamenii
În schimb, studenții de la Litere ai lui Pavel Gheo au fost delicioși, după ce Gheo le-a spus că am un doctorat în manele și-au dat drumul, am descoperit că știau scena locală de manele mai bine decât cei mai în vârstă – știau de Dorin Covaci, cea mai buna voce pe care a dat-o Timișoara în materie de lăutărie, din păcate azi parțial îngropat în uitare. Cel mai documentat era un băiat student la Latină, brunețel, care cânta și la acordeon într-o trupă de lăutari să mai facă un ban.
Dintre localnici, l-am revăzut deci pe Pavel Gheo, cu care am debutat în primul val al EgoProzei, și pe Emanuel Copilaș, tovarăș din barca stângii, cu care am vorbit pe net, dar nu ne-am văzut față în față. Ne-am întâlnit la Ștefan Iancu acasă și am vorbit despre scandalul Phoenix, pe care l-am întors pe toate fețele.
O surpriză tonică a fost Dana Sarmeș, prin amabilitatea căreia m-am trezit în această rezidență, o bombă nucleară de energie – în ziua când am cunoscut-o, eram infiorător de mahmur, vecinii de palier, o echipă de muncitori, mă ținuseră în alcool aproape o săptămână. Votcile cu bere și prezența expansivă a Danei mi-au luat mahmureala cu mâna.
Festivalul de film
De la Festivalul de film balcanic cel mai mult mi-a plăcut: A Cup of Coffee and New Shoes On, o coproducție Albania-Grecia-Kosovo- Portugalia, realizată de necunoscutul pentru mine Gentian Koçi.
Agim și Gëzim (actorii portughezi Rafael și Edgar Morais, care joacă fantastic), doi frați care conduc o afacere de prelucrare a lemnului, sunt surzi din naștere. Ca urmare, legătura strânsă la care ne-am putea aștepta să existe între gemeni identici este și mai strânsă; cu ceilalți, ei comunică prin semne și citire pe buze, dar între ei doi a evoluat un limbaj privat, care se bazează mai mult pe schimbul de atingeri și priviri decât pe cuvinte. Interdependența lor reciprocă incontestabilă a supraviețuit chiar și sosirii unui al treilea pe scenă: prietena lui Gëzim, Ana (Drita Kabashi, minunat de caldă interpretare), care într-un alt film ar fi fost o sursă de conflict sau gelozie, a devenit în schimb o parte integrantă a vieții lor, într-o oarecare măsură datorită acceptării de către ea a primatului relației frățești pentru amândoi.
Pentru o vreme, drama care există în scenariul sensibil al lui Koçi vine din a-i vedea pe Gëzim și Agim trecând cu grație prin zilele care, în ciuda handicapului lor, sunt foarte ocupate, fie la muncă printre strunguri și fierăstraie, fie în timpul unor partide de cărți cu prietenii în baruri afumate sau în timpul unei scurte călătorii în orașul lor natal, unde bătrânii închină pentru acești „fii ai satului” cu rachiu și îmbrățișări puternice. Dar această armonie este întreruptă atunci când Agim începe să aibă simptome de afectare a vederii. Cât timp poate, el își ascunde panica de fratele său și de Ana. Dar vederea lui se deteriorează și mai mult, iar cei trei vizitează în cele din urmă un medic care le dezvăluie un prognostic sumbru: Agim va orbi ireversibil, în decursul crud de câteva luni. În curând, va avea nevoie de ajutorul lui Gëzim sau al Anei chiar și pentru cele mai elementare sarcini: să se bărbierească, să se îmbrace, să folosească baia.
Disperarea lui Agim față de neputința sa crescândă este agravată de greutatea unui secret suplimentar pe care îl ascunde de Gëzim. Între timp, teroarea lui Gëzim față de depresia tot mai mare a fratelui său este agravată de neînțelegerea sa cu privire la motivul pentru care, poate pentru prima dată, el și Agim nu mai sunt sincronizați din punct de vedere emoțional. Faptul că Koçi comunică toate acestea atât de clar, fără a cădea în sentimentalism total, este o dovadă a sobrietății stilului său. Ritmul calm, cu cadre lungi, al montajului lui Myrto Karra permit poveștii să acumuleze putere din momente și interacțiuni care se petrec la fel de natural ca și respirația.
Agim se simte frustrat în timp ce încearcă să învețe braille.
În plus, prezentarea sobră permite interetărilor actoricești să se dezvolte, iar toți cei trei actori principali sunt extraordinari. Iar rolurile secundare, care sunt portretizate cu spirit și generozitate, sunt excentrice și pline de forță, în ciuda faptului că acesta este genul de film în care nu există un personaj negativ, ci doar oameni buni care încearcă să facă tot ce pot unii pentru alții, chiar și – sau mai ales – atunci când soarta le rezervă un viitor șocant de nedrept. Cu toate acestea, chimia singulară dintre frații Morais (care nu sunt surzi și au învățat limbajul albanez al semnelor pentru rolurile lor) este cea care dă intensitate de caopodoperă filmului. Asemănarea lor fizică izbitoare amplifică cumva cea mai mică schimbare de dispoziție dintre ei într-un eveniment tectonic.
Pe scurt, un film superb.
Concluzie
O întrebare care mă punea în dificultate, când eram pe afară era ce să recomand unui străin să vadă din România. Ce sens are, după ce ai văzut Viena sau Budapesta să mai bați Clujul sau Sibiul? Să vezi genul ăla de arhitectură replicată la scară micro?
Acum știu ce să le recomand: Timișoara. E un oraș incredibil de spațios și de frumos.