Încă de când auzisem că Timișoara va fi Capitală Culturală Europeană, mă gândeam că ar fi frumos să ajung de mai multe ori în Banat. Sau să vin și să stau mai mult. Anul acesta am mai ajuns în aprilie la extraordinara expoziție de la Muzeul de Artă a lui Victor Brauner și desigur că mă gândeam că trebuie neapărat să văd și expoziția lui Constantin Brâncuși și Spațiile Oravitzan, o expoziție permanentă a maestrului Silviu Oravitzan.
Ei bine, am avut mai mult noroc decât mi-am imaginat, pentru că am primit o ofertă de nerefuzat: o rezidență literară la Timișoara din partea Festivalului de Film și Cultură Balcanică Taifas, în colaborare cu librăria independentă La Două Bufnițe.
Când am acceptat propunearea mai mult decât bucuros, m-am gândit că într-o lună voi avea timp destul atât pentru scris (15 octombrie – 15 noiembrie), întâlniri cu prietenii, scriitorii, filme, expoziții, lansări. Acum, că sunt deja la final de rezidență, mi se pare că timpul a trecut foarte repede și pentru a vedea/scrie cât mi-am propus inițial, aș fi avut nevoie și de mai mult timp. Spun asta nu pentru a mă plânge, ci ca să vă transmit sentimentul legat de Timișoara Capitală Culturală Europeană, unde au loc în același timp o mulțime de evenimente. Fizic nu reușești să vezi tot ce îți propui.
Am avut bucuria de-a fi în această rezidență alături de scriitorii Adrian Schiop, Vasile Ernu și Moni Stănilă. Cred că am făcut o echipă destul de diversă, dar și închegată, la întâlniri fiecare a fost ancorat în zona lui.
Deși festivalul de film propriu-zis Taifas a ținut între 5 și 12 noiembrie, programul extins a ținut cam cât rezidența, o lună. Bine, pentru organizatori timpul trebuie să fi fost mult mai lung și cred că nu se termină odată cu plecarea rezidenților.
La deschiderea oficială a avut loc la Filarmonică un concert extraordinar cu Bogdan-Mihai Simion și Lăutarii de mătase și trei tineri din taraful Crescuți pe muzică. Filarmonica Banatul a fost arhiplină, ar mai fi fost doritori să vină la concert, dar n-au mai fost bilete. Am ascultat muzică balcanică interpretată impecabil și ne-am bucurat că Bogdan-Mihai Simion a adus cu el trei tineri foarte talentați, ca să ne arate că viitorul sună bine, la propriu. Fiind prima ediție a festivalului de film și cultură balcanică Taifas, contează mult să vezi tinerii artiști, ca să știm cum va avea loc creșterea. Ar fi interesant de văzut peste zece ani, la Taifas, ce vor face acești tineri talentați.
Tinerii din ziua de azi
Tot legat de tineri, am fost cu Adi, Vasile și Moni la liceul de artă Ion Vidu, unde am vizionat împreună filmul Srbenka în regia lui Nebojša Slijepčević. Srbenka este un documentar despre crearea unei piese de teatru în Croația, în regia lui Oliver Frljić, despre omorul unei fetițe sârboaice în timpul războiului din Iugoslavia. E un film foarte dur despre ura interetnică, despre memorie și relaționarea între diferite naționalități în fostul spațiu iugoslav. Nu în ultimul rând e și despre teatru și interacțiunea spectatorilor cu actorii, cu scena. Faptul că Taifas a ajuns și în licee mi se pare foarte important. Adolescenții au fost curioși și au simțit nevoia să discutăm cu ei atât despre film, cât și despre lucruri generale legate de cinematografie și artă.
Tot legat de tineri, fiecare dintre rezidenți s-a întâlnit cu cenaclul Comuna 30 la librăria La Două Bufnițe. Am văzut și ascultat niște tineri foarte talentați, organizați și îndrumați de poetul Alex Higyed. M-am bucurat să-l revăd acolo și pe chișinăuianul Nelu Antocian, acum student la Timișoara. Anii trecuți l-am cunoscut la cenaclul Republica din Chișinău. La Taifas a venit de la Chișinău și Sandu Macrinici. El venise pentru prima oară la Timișoara ca prozator, acum mai mulți ani, în proiectul Interferențe. Timișoara – Chișinău, organizat de cenaclul Republica și “Pavel Dan”. E îmbucurător să vezi că există continuitate. Probabil cu Taifas va crește o generație de tineri care se va familiară de bucătăria cinematografiei balcanice.
Lucrurile se leagă cumva și se extind. Așa s-a întâmplat că pot spune că am dus cu Moni Taifasul la Arad, la invitația lui Cătălin Lazurca. Am avut acolo o vizionare a scrurtmetrajului lui Igor Cobâleanski, Când se stinge lumina. S-a râs mult la acest film și de-abia acum m-am gândit și la dimensiunea lui balcanică. Le-am povestit elevilor detalii despre film pe care le știam de la producătorul lui, Thomas Ciulei, de la Sergiu Voloc, Igor Cobâleanski, dar și de la oamenii care au apărut ca actori în film, pe care i-am cunoscut mai târziu. Liceenii au fost foarte receptivi și curioși, au întrebat și despre literatură, despre Chișinău și păreau interesați cum să fondeze un cenaclu. Pe o parte dintre ei i-am revăzut și seara, la clubul literar Joy’s, unde am avut o lectură.
I-am invidiat și pe studenții de la Literele Universității de Vest, la cele două întâlniri la care am fost, pentru că îl au ca profesor pe prozatorul Radu Pavel Gheo. Pe vremuri am mai fost la UVT la seminarele lui Daniel Vighi. Cu studenții lui Radu Pavel Gheo am discutat despre literatura basarabeană, despre Nicolae Esinencu, fracturism, Dumitru Crudu, optzeciști, Alexandru Mușina, scriitorii pe care trebuie să-i recuperăm. La una dintre întâlniri, la sfârșit, când m-am întors spre tablă, am văzut că Radu Pavel Gheo a făcut o listă lungă cu scriitori basarabeni.
Despre timp/ Embryo Larva Butterfly
Cam cum ar fi viața, dacă am trăi într-un timp care se mișcă arbitrar: acum ești în prezent, mâine ești în trecut, poimâine ești mort, săptămâna viitoare încă nu te-ai născut?
Cam asta e întrebarea și ideea filmului co-produs de Grecia/ Cipru, Embryo Larva Butterfly. La proiecție a fost prezent și actorul Christos Sougaris, iar după a rămas la o sesiune de întrebări.
În schimb, timpul n-a fost deloc arbitrar cât am stat în rezidența Taifas, probabil din cauza evenimentelor culturale dese și intense, mi s-a părut că se mișcă mult mai repede. Astăzi am venit, mâine – plec, cam așa senzație am avut. Și cum să nu-mi pară rău că a trebuit să refuz invitația la masă a lui Adi Schiop, când a făcut varză cu porc?
Cum să nu-mi pară rău că n-am reușit să mă plimb ca Vasile Ernu, care a bătut la picior toată Timișoara, cu toții i-am văzut fotografiile și declarațiile de dragoste. Probabil și vânzătorii din piețe îl cunosc. Și nu doar din Timișoara, Recaș, ci și din Serbia, unde a fugit într-o zi.
Eh, dar măcar am intrat și eu în piața Iosefin, de unde am luat bunătăți direct de la țărani, am mâncat bunătate de pleșcavița bănățeană și m-am aprovizionat cu cârnați de casă delicioși de la un magazin al unor ciobani sibieni, unde totul, absolut totul, era foarte bun. Păcat că ultima oară când am intrat la ei se terminaseră deja cârnații din carne de oaie. De ciudă, mi-am luat cioric. Și tobă. Și afumătură. Și multă brânză. Le voi duce la Chișinău pentru Crăciun. Așa va fi mai interesant la taifasul de sărbători.
The Summer of ‘91/ Masacrul inocenților
The Summer of ’91 este un film sloven, in regia lui ŽigaVirc (2021). Este un film documentar zguduitor, foarte bine făcut. ŽigaVirc a avut o idee excelentă: a făcut un apel către sloveni să-i trimită înregistrările personale pe care le-au făcut în 1991, când statul sloven și-a declarat independența, iar armata iugoslavă a început războiul.
Scene de familie, evenimente, interviuri și reportaje de la televiziunile locale, filmări de la mobilizare și de pe front, toate aceste filmări au fost montate excelent și a apărut un film care zici că e filmat dintr-o bucată, foarte bine gândit.
M-a mișcat să văd câte avem în comun cu slovenii, de la obiceiuri la felul nostru de-a fi. Câteva imagini de la obiceiurile de nuntă din Slovenia păreau izbitor de asemănătoare cu ce am mai văzut în Moldova și în Banat. Contează enorm să cunoaștem cultura din țările vecine, pentru că asemănările sunt foarte mari, poate că dacă ne vom cunoaște mai bine, conflictele ar apărea mai greu. Pentru că, din păcate, nu poți spune că Balcanii sunt o zonă liniștită, ci din contra. Veselie, mâncare, băutură și război, cam asta suntem noi balcanicii.
The Summer of ’91 mi-a amintit de alt film foarte bun, documentarul regretatului regizor basarabean Victor Bucătaru, Masacrul inocenților sau cronica unui război uitat (2013). Doar că imaginile din Masacrul inocenților sunt filmate chiar de Victor Bucătaru în Războiul de pe Nistru din 1992. Situațiile prezentate sunt asemănătoare: conflictele care apar după desprinderea Sloveniei de Iugoslavia și a Moldovei de URSS. Dar dacă în The Summer of ’91 ŽigaVirc ne arată și secvențe în care parcă n-a pătruns războiul, urmate de imagini de pe front, la Victor Bucătaru totul e foarte dur, că la un moment dat parcă ți-e greu să te mai uiți. Probabil că ăsta e și motivul apariției documentarului de-abia în 2013, chiar dacă Victor Bucătaru avea totul filmat din 1992.
Desigur că The Summer of ’91 m-a zguduit și din cauza contextului actual: războiul din Ucraina și cel din Israel. Nu în ultimul rând, imaginile cu oamenii de la începutul anilor ‘90 mi s-au părut despre noi, de parcă m-aș uita la un film în care noi am fi personajele.
În loc de adio
Plec din Timișoara cu părere de rău că nu am scris mai mult, nu m-am plimbat mai mult, nu am fost la toate evenimentele la care mi-aș fi dorit să ajung, nu i-am întâlnit pe toți oamenii pe care mi-ar fi plăcut să-i văd.
Dar rămân cu o grămadă de amintiri frumoase, un roman început, ore la taifas și fotografii din Timișoara culturală. După cum se mișcă lucrurile, cred că Timișoara va deveni și mai frumoasă, văd cum fațadele clădirilor se renovează, totul devine mai vioi, sunt mulți turiști, e și din cauza evenimentelor culturale.
Voi duce și cărți, picturi, la Chișinău. Câteva bucăți dintr-un război de la socri. Război, adică țesut, că totul e pașnic în Timișoara și Timiș și e foarte bine așa. Clar că mă voi întoarce aici. Căci sunt o grămadă de lucruri bune la Timișoara: de la Taifas sau FILTM, pe care am avut norocul să-l prind acum, cu mulți scriitori valoroși din România și din afară, Spațiile Oravitzan și multe altele.
Și pentru că nu am avut timp până acum: mulțumesc, Taifas, Dana Sarmeș, Raluca Selejan, Oana Doboși, Alex Higyed, tuturor organizatorilor și voluntarilor de la Taifas! Mulțumesc și colegilor de rezidență: Adrian Șchiop, Vasile Ernu, Moni Stănilă.
P.S.: Când te plimbi pe undeva și dai nas în nas cu Dan Perjovschi, după ce ai trecut pe lângă un tramvai desenat de el, înseamnă că ești într-un loc bun, potrivit. Asta e Timișoara acum. Și nu doar acum. Ciao, prieteni!