Te-ai ascuns
(fragment de roman)
Ce parșiv ar fi ca dincolo să nu existe nimic.
Tata
1. Struguri
Încă nu mi-a ieșit negreața din mâini. Nu e vorba de mizerie sau de murdărie, ci de struguri, de vin. Tu știi toate astea, tată, pentru că mama te bate la cap tot timpul, îți povestește din bucătărie, din curte, din grădină, din pod, când iese-n drum, când merge la biserică, apoi la cimitir îți spune încă o dată tot, totul.
Strugurii erau fructele tale preferate și ne tot povesteai despre ei, despre vie. Puteai vorbi mult despre asta, despre cum să îngrijești via, cum să o tai, să o legi, să pui aracii, s-o stropești, s-o culegi și, în sfârșit, să faci vin. Pare o floare la ureche, dar durează mai mult de un an toată treaba și dacă nu o faci cu plăcere, atunci devii un sclav al viei.
Să vorbești cu via când lucrezi la ea, îmi spuneai, via simte, te iartă că o tai, că o îndrepți, se bucură când o culegi și o eliberezi. Nu e doar o muncă istovitoare atunci când vorbești cu via, ci și o plăcere, o bucurie din două capete.
Tu munceai lent și cu milă. Mai dădeai o șansă unei crenguțe. Lăsai un nod în plus. Numai tu știi ce îi spuneai viei, probabil foarte multe, iar eu te urmăream: un munte de om relaxat, liniștit, fluierând cu foarfeca în mână. Sau fredonând ceva ce se aude de foarte departe, ceva cunoscut, dar irepetabil.
Și acum îmi fluieri din când la ureche, tată. Te aud clar, e o liniște care mă învelește cu grijă, sunt via ta acum. Nu uit asta.
Am cules strugurii în două zile. Foarte mulți struguri, a fost un an bun pentru vie. Dar cum nu prea mai găsești oameni care să te ajute, am făcut toată treaba noi trei. Eu mai mult am cărat gălețile și am zdrobit strugurii. În șase căzi. De fapt, în trei căzi de lemn, le știi, și trei din plastic, mai mici. Anul ăsta, pe lângă vinul din merlot și cabernet, vom face și vin alb.
Ai făcut și tu o dată vin alb. Și la fierbere ai adăugat busuioc, ne-a zis mama. Îți plăcea busuiocul, tot timpul îți rupeai o frunză mică și o puneai în buzunarul de la cămașă. Mama continuă să pună flori peste tot, inclusiv busuioc. Prea devreme ți-a plăcut busuiocul.
Am încă mâinile negre, nu s-au luat nici cu lămâie.
Cât de mult s-ar fi bucurat taică-to, zice mama, dacă ar fi văzut câți struguri buni s-au făcut anul ăsta.
Am văzut în Georgia tulpini de viță-de-vie atârnate pe pereți. Răsucite, groase, ramificate. Câți struguri s-au făcut până ca omul să fie nevoit să le taie. Cât vin bun. Apoi, pe om nu l-a lăsat inima să le arunce, să le dea la foc, deși se știe că cel mai bun frigărui iese din focul viței-de-vie. Mă uitam la ea în Tbilisi, tată, și mă gândeam la tine. Ce ți-ar mai fi plăcut acolo. Dar poate că ai fost cu mine, numai tu știi asta. Beam vinul georgian și mă gândeam la vinul tău. Altfel nici nu se poate și nici nu ar fi fost normal. Chiar dacă nu știu ce înseamnă normal.
Doi pițigoi veseli se plimbă la geamul meu din Timișoara acum. Și eu mă gândesc la tine. Cum te întorci la mine prin păsări. Prin aripi. Cum te întorci prin lucruri. Deși eu mai degrabă sunt un pițigoi care nu vede nimic prin geamul tău, mă așez pe ramă și privesc în gol, încerc să te văd și să te simt. Și te văd, și te simt.
La Antonești, nucul nostru e plin de păsări. Deja și în stejarul tău. Uneori mai vin și păsări rare, granguri, șoimi, bufnițe.
Într-un an mama a salvat un șoim de la îngheț. L-a adus în casă, în cadă, i-a dat să mănânce, să-și revină. Din cadă a zburat pe frigider. Apoi, când a văzut ușa deschisă, șoimul a zburat direct în sus, spre cer. De acolo grădina noastră trebuie să pară foarte frumoasă, fie că e iarna sau primăvara. De acolo sigur că tu te uiți la noi.
Mamei i-e frică de țipetele bufnițelor. Zice că oamenii cred că aduc ghinion, iar eu și noră-ta îi spunem că nu-i adevărat, că și bufnițele trebuie să trăiască undeva, că aproape de noi li-e bine, că e multă apă la iaz, la pârâu, grădina e mare și pot sta cât de cât liniștite în nuc.
Mama s-a speriat odată de o bufniță foarte mare, care s-a ridicat pe cer din nuc. Aripile prea mari neliniștesc oamenii, tată.
Când mama s-a liniștit, a zis: poate că era taică-to și a venit acasă. Poate că erai tu, tată, și ai venit acasă.
2. Rostogolire
E beznă după pleoape, apoi încep se se audă înfundat capetele tăiate rostogolindu-se unul după altul. Au culoarea firească, deși de nicăieri nu vine lumină.
Sunt vesele, expresive. Îmi fac cu ochiul, se strâmbă, îmi arată limba. Din gâturi se prelinge sângele, trece pe fețe, se îmbibă în beznă.
E o liniște totală când capetele celor dragi se rostogolesc și mă cară după ele. Doar cearșaful foșnește încet, apoi și sunetul lui dispare în întuneric. Toate dispar în întuneric.
3. Sub gheață
Tu ai avut patine, tată? Nu mi-ai spus, sau poate mi-ai spus și eu am zis da, da și am mers mai departe ca un prost.
Mie mi-au rămas patinele de hochei ale lui frate-meu, dar erau mari, îmi luam câteva perechi de ciorapi, o pereche de lână, dar oricum îmi rămâneau mari, mă clătinam în toate părțile înainte de cădere. Până când m-am săturat sau până când una s-a rupt de la atâtea trânte.
Iazul nostru, de după grădină, e negru și se înnegrește și mai mult când e rece. Poate că din cauza asta câinii îl evită, scheaună atunci când noi pășim pe gheață și îl traversăm. Plânsul lor se oprește doar după ce punem piciorul înapoi pe pământ.
După ce îngheață, apar inevitabil copci și oameni friguroși care stau la pescuit. Stau și așteaptă până se îmbată cu vin sau rachiu și apoi se leagănă lunecând pe iaz în drumul lor spre casă, sau spre casele prietenilor, unde vor mai primi ceva de băut.
Tu ești mic, tată, și mergi pe damba iazului nostru de la Odaie, apoi sari pe gheață. Ești primul fiu al Mariei și al lui Vasile, născut după război și foamete. După ce și-au revenit după tifos, te-au făcut.
Auzi în jur oamenii vorbind doar despre mâncare și vindecare. Nu se vorbește despre foamete și boală, că nu e voie. Tot despre mai multe lucruri nu se vorbește și tu simți asta, deși ești mic, născut chiar la vindecarea părinților.
Sari de pe o bucată pe alta de gheață și ai mintea undeva departe. Urmează o bucată mai mare de gheață, zăpada scârțâie, apoi luneci lung pe oglindă, apoi luneci în jos prin copcă, luneci sub gheață, hainele se îmbibă cu apă, mâinile devin foarte grele, pieptul se strânge, inima se oprește un pic, apoi se pornește cu ciudă.
Te prinzi cu mâinile de gheață și te tragi afară, foarte greu. Cobori damba și o iei pe scurtătură spre casă, după centrul satului, acolo de unde copiii sunt trimiși în clasele A la școală. Mergi cu iazul înghețat și greu până acasă.
Ajungi un țurțure acasă, hainele se sparg, le mai sparge și bunica Marusea, învățătoare la școală, unde copiii îi spun Maria Andreevna. Îți face frecție cu oțet și rachiu, te înfofolește într-un iorgan gros și te bagă pe sobă. Iar tu începi să aiurești și astea sunt primele semne ale pneomoniei, în casa în care toți au probleme cu respirația.
Parcă ești o curcă murată, îmi spui când trec de după casă cu paltonul înghețat, plin de apă. Săream de pe o bucată pe alta de gheață pe iazul mic de după dambă, când băieții mai mari jucau hochei și o bucată de gheață s-a întors și m-am dus în jos.
Sărind de pe o bucată pe alta de gheață, Borea, de pe strada noastră, m-a apucat și m-a scos afară.
Stai în prag și nu-mi mai zici nimic, doar fumezi, iar eu am ochii în zăpadă. Hainele pârâie. Trec pe lângă tine și intru în casă, acolo unde mămica mă va dezbrăca, mă va bate mult la cap, mă va certa, mă va jeli, îmi va face frecție cu oțet și rachiu, mă va înfofoli într-un iorgan și mă va culca pe sobă, că poate scap de pneomonie, că iazul mic nu e chiar atât de departe.
Din pragul casei, tată, îmi zici, îți zici, îmi zic: parcă ești o curcă murată. O pasăre cu aripile grele.
4. După dambă
Totul e colorat după dambă, pe unde e cărarea noastră spre școală, tată. Verdele e intens, de la râpă, vântul se oprește direct la coborârea pe cărare, de parcă s-ar trage o cortină după iaz. Eu sunt mic, tu ești mare, dar așa a fost întotdeauna. În palma ta, care mi se pare imensă, ții mâna mea. De parcă ai merge cu un chibrit între degete.
E atâta încredere aici. E atâta putere. E atâta bine. Și toate astea vin de la tine, tată. Uite și căprițele aici, dar îmi spui că mă voi juca cu ele la întoarcerea de la școală, nu acum, să nu întârziem. Îmi spui că dacă vreau așa de tare, îmi vei lua un ieduț mai târziu. Ca să am cu ce mă juca.
Îmi vorbești rar, cuvintele sunt clare și toate sunt la locul lor. Toate par simple și clare lângă tine, tată. Aș vrea ca acest drum spre școală să nu se termine. Așa să fie viața, simplă și clară. Și lângă tine.
Ceva se întâmplă, tată. Ce se întâmplă, tată? Pânza crapă, verdele se desparte cu zgomot lăsând locul unui pământ negru, mocirlos.
Mă clatin și mâna mea scapă din mâna ta.
Ce se întâmplă în pieptul meu, tată? De ce devine foarte greu, negru și mocirlos ca pământul care rupe verdele? De ce mă scurg cu totul în groapa din pieptul meu, tată? De ce din ochi curg șiroaie de lacrimi, tată, și n-am nici o rană, nu m-am lovit nici la picior, nici la mâini sau cap? Ce fel de durere e asta, tată?
Urlu și îți caut mâna ta mare, moale, dar în același timp fină. Mâna unui profesor, scriitor sau pictor care la nevoie îți poate da un pumn în bot. Privesc și în sus și nu o găsesc și toate încep să se învârtă, cărarea o ia razna, se strânge și pocnește ca un bici, cerul e la picioare, verdele se sparge ca un pahar de sticlă trântit pe ciment.
Și tu ești jos, tată. Ești mort. Cum poți să-mi faci așa ceva? De ce îmi faci așa ceva, tată? Cum să merg eu mai departe fără vocea ta calmă, vocea naratorului din carte, vocea povestitorului din film? Ce mă fac eu fără mâna ta mare care mă ține să nu cad? Nu-mi poți face așa ceva, tată.
Îți strâng capul în brațe și urlu la tine, tată. Te scutur să te trezești. Nu poți adormi aici pe cărare, uite, ai să te murdărești pe haine, cum să mergi așa la școală? Scoală, tată, haide să mergem mai departe.
Dar nu te miști. Ești imens, ești mare și nu mă auzi. Te apuc de umeri și te trag înapoi, spre casă. Poate mămica te va trezi. Poate vei auzi câinele nostru lătrând și îi vei spune să tacă. Te strâng în brațe și nu te pot urni, lacrimile mele cad pe fața ta, tată, și tu nu vrei să te trezești. Acum când e cel mai greu. Când cerul se rupe. Când pământul se rupe. Verdele se rupe. Și tu nu mă auzi, tată.
Niște degete mari, moi, fine, bat în cer. Te țin de umeri, te țin de cap, tată, și groapa din pieptul meu îngheață pentru o clipă.
Ce se întâmplă? Ale cui sunt degetele astea, tată? De ce bat în cer, de ce cerul e ca un geam? De ce sună ca sticla, dar nu se sparge?
Îmi ridic capul. Cerul e geamul de la camera copiilor, în care tu dai ritmic din degetele tale mari.
Trezește-te, Prâslea, să mergem la școală, îmi zici și eu mă trezesc fericit, că nu înțelegi de unde atâta energie, de unde atâta bucurie și nici măcar nu te rog să mă mai lași cinci minute, că reușim, mergem pe scurtătură, pe cărarea de după dambă.
5. Două păsări albe
Ce ți-ar fi plăcut și aici, la Timișoara. Ies din casă în curtea interioară cu grădină, cu un nuc mare în mijloc, la fumat. Pisici grase mă înconjoară, pițigoii și codroșii le zădără.
Chiar acum, pe cer, foarte departe, două păsări albe. Sunt prea departe ca să știi ce fel de păsări pot fi.
Cu cine ești, tată?
6. Șuierac din abricos
Stau pe treptele din fața casei și mă piș în flori, de sus. Știu că nu e voie să fac asta, dar n-aveți decât să mai insistați la educație în continuare, nu e totul atât de simplu.
Am o ușoară amețeală, mă simt ca sub plapumă. În ogradă, mămica vorbește ceva cu profesoara de istorie, Tatiana Nichiticina. Aud doar cumătră, cumătră, cumătră. Apoi, vai, nu e bine deloc, uite cât de galben e, n-a scăpăt.
Într-adevăr, e foarte galben. Mă iau în primire ambele, îmi pun mâinile pe frunte, pe obraji. Mulțumesc, cumătră, zice mămica, nu mi-aș fi dat seama singură.
Caută o mașină, îți zice mămica, trebuie să mergem urgent la Olănești, la spital.
Ieși din curte, revii cu cineva, nu mi-e deloc clar ce se întâmplă, dar cobori în beci cu un borcan de trei litri și te întorci cu el plin de vin. Mama strânge niște haine și vorbește, vorbește, vorbește. E tot mai supărată, unde e mașina? De ce te-ai apucat de băut? Nici măcar acum nu te poți abține?
Omul care a venit cu tine se clatină jenat, dar tu îi spui, stai liniștit, așa sunt muierile, cum să te lase în pace?
Torni în pahare. Le dați peste cap. Sau îl dați peste cap, cum e la moldoveni, toată lumea bea cu un singur pahar. Și nu ai voie să-l ții la tine prea mult, că poate ceilalți sunt însetați. E o mare sete în Moldova. Și o mare foamete. Omul gras e om frumos, spun toți. Sigur că așa e, mai ales după foamete, când satele din Moldova și-au umplut cimitirele cu oameni care pur și simplu nu au mai avut nimic de mâncare.
Ție, la un moment dat, nu ți-a mai plăcut acest obicei și aduceai pahare pentru toți cei de la masă. Dar cred că asta s-a întâmplat mai târziu.
Alexei Vasilevici, strigă de formă cineva și vine direct la masă și se așază. Tu torni, mama turbă de nervi, iar eu sunt undeva la mijloc, nu înțeleg mare lucru, dar simt furia mamei, siguranța ta că totul e în regulă, că nu-i mare treabă, că totul se rezolvă.
Se lasă ceața și lucrurile nu mai sunt clare. Voi beți într-un nor, în alt nor mama își vede de ale ei și de-ale mele, din alt nor coboară badea Ivan Rubici, vecinul, ne trage în norul lui din camionul de la poartă și deja coborâm într-o cameră din spitalul de la Olănești. Câteva femei mă întorc de pe o parte pe alta, câți ani are, patru, eh, n-a scăpat până la urmă de gălbenare, toți de la grădiniță au avut, a venit și vremea lui, vremea mea zic și beau ce-mi dau, tu mă scuturi cu mâna pe cap, să fii cuminte, te vei face bine, rămâi cu mămica.
Mămica e supărată, femeile din camera mare o liniștesc, trece, toate trec, foarte repede și așa sunt ei, bărbații. Tu pleci și eu nu înțeleg de ce ne-am mutat cu mama aici, cu femeile astea. Acasă era mai bine. Supărarea mamei e cumva îndreptată spre tine și eu mă gândesc că oare nu ai și tu un rol că noi suntem aici, că pentru prima oară nu voi mai dormi acasă, ci printre femeile astea?
Apar femei cu seringi, femei cu pastile, cu pahare, povești de spital, povești ale unor femei din toate satele vecine.
Apoi iar cobori tu din nori, mă iei în brațe și e bine, îi dai mamei lucruri de acasă, mâncare, haine și îmi vorbești, mă scuturi cu palma în cap, totul va fi bine, Săndelu și eu zic, bine, tătelu, mergem acasă?
Scoți dintr-un buzunar un șuierac dintr-un sâmbure de abricos și mi-l dai. Ah, cât mi-am dorit un șuierac din ăsta, am văzut la băieții mai mari, în sfârșit am și eu unul, sunt fericit, tătelu, apoi te ridici și spui că pleci, dar vei mai veni și mama îți spune să nu mai vii beat, că dă-o dracului de treabă și norul se tulbură și tu dispari și negreala norului mă cuprinde, parcă ceva nu e în regulă și, ah da, mă supăr pe tine, fluier în șuierac, apoi îl arunc jos și în același moment îmi pare foarte rău, rău-rău, tătelu, rău că m-am supărat pe tine și cobor din pat și în patru labe caut peste tot șuieracul de la tine, dar nu-l găsesc și căutarea asta nu-mi va mai dispărea din cap niciodată, pentru că pentru prima oară m-am supărat pe tine, apoi mi-a fost rușine, o rușine față de tine care nu-mi va dispărea niciodată. Niciodată.
Badea Ivan ne trage din norul camionului lui de la poartă, intrăm în casă, ce bine, ne-am întors, chiar dacă fără șuierac, mămica zice ce mizerie, bădica se supără, zice că acum ați terminat de făcut curat și mămica te privește și îți zice iar ai băut, nu te mai saturi odată de băut?
Stau lângă aragazul din camera copiilor, dar acolo nu e camera copiilor, ies în prag, mă uit spre căsuța de alături, ea apare, apoi dispare, e acolo, nu e acolo? Sau e doar beciul care va fi acoperit cu casa?
Tu ieși din beci cu un borcan de trei litri de vin, Săndelu, zici, ce bine că ați venit acasă, tătelu zic, ce bine. Nu-ți spun nimic despre șuierac.
7. De-al cui ești?
Oamenii care te-au cunoscut nu se vor lepăda niciodată de tine, tată. Mă plimb prin Antonești și oamenii îmi povestesc despre tine. Să nu-mi spui mie că nu-i adevărat asta despre domnul Alexei, spun niște copii din ultimele clase la care ai predat.
Să-ți spun ceva ce nu știi despre Alexei Vasilevici, spun primii tăi elevi, unii deja cu nepoți acum.
Și poveștile curg-curg, continuă să curgă, char dacă povestitorul, tu, tată, nu prea te mai arăți. Oamenii vorbesc despre tine la prezent, ah, cât se mai vorbește despre tine la Antonești, tată, cel mai mult. Tu i-ai învățat cât de important e cuvântul, povestea, gata, nu vor mai uita cât vor trăi. Și te vor pomeni. Și vor bea pentru tine. Vinul bun, roșu sau negru, din sud.
Dumnezeu să-l odihnească pe domnul Alexei, spun ultimii tăi elevi și dau peste cap paharul.
Odihnească-se în pace Alexei Vasilevici, spun primii tăi elevi și ridică paharul.
Să-ți spun ce mi-a zis Alexei, spune cineva și tu apari.
Oamenii ăștia n-au să te uite. Le-ai dat o poveste. Le-ai spus cum trebuie să fie povestea. Le-ai corectat povestea. Și ei sunt ai tăi acum, nu doar noi. Nu degeaba porecla ta e Tătelu. Noi spunem Tătelu. Ei spun Tătelu. Ești Tătelu nostru, chiar dacă uneori sunt invidios, prea multe povești știu oamenii ăștia despre tine. Mi-ar fi plăcut să știu și eu mai multe. Mi-ar fi plăcut să țesem împreună mai mult.
Și la Chișinău oamenii îmi povestesc despre tine. O lume de care nu prea ne-ai spus, pentru că ai vrut să se termine, când te-ai întos la Antonești. Dar oamenii te știu. Îmi spun despre tine. Cum ești. Ce-ai făcut. Tu povesteai-povesteai, tată. Nimic nu e aiurea în poveștile tale. Și acum oamenii povestesc-povestesc despre tine. Parcă te plimbi peste tot, mai spui oamenilor ceva și ghemul poveștii merge mai departe, tot mai departe, de la om la om și la un moment dat ajunge și la mine. Mulțumesc, tată.
Ce ți-e și cu Antoneștiul ăsta. Satul vostru de scriitori, cum mi-a spus acum câteva zile un scriitor de la Chișinău. Înainte de tine nu s-ar fi vorbit așa. Înainte de tine nu erau scriitori, erau povești dintre care multe se uitau. Acum se uită mai greu, dar pe tine nu te vor uita, tată, n-au cum.
Armate de oameni de-ai lui tătelu. Copii de-ai lui tătelu. De fapt, iartă-mă, nu îți place să spui armate. Mai degrabă clase. Clasele tale, chiar dacă pe mulți nu i-ai avut la școală.
Mămica face plăcinte, răcituri, sarmale, la poarta noastră vin bătrâni, tu mergi în beci și aduci un borcan de vin pe care-l torni în ulcior. Așezi bătrânii la masă și îi pui să vorbească. Îi pui să descopere povestea. Pentru că tu, povestitorule, ai știut să asculți cel mai bine.
După ore de depănat povestea, bătrânii încep să plângă. S-au prins. I-ai adus unde trebuie. La povestea pe care trebuie s-o spună.
Rețete de mâncare din coajă de copac. Rețete cu papură, cu fân, stuf. Turte din rumeguș. O carte de rețete din timpul foametei. O temă interzisă atunci. Fără oameni ca tine atunciul nu s-ar fi schimbat.
La Chișinău oamenii intră la Teatrul Național și văd actorii tineri, frumoși. Ei rostogolesc ghemul tău cu mărturiile din timpul foametei. Spectatorii uită că e vorba de actori, de alte timpuri și încep să plângă. Tu faci asta. Și eu plâng. Și plâng după tine, tată.
Ai ținut poveștile în mâini, nu te-a mai interesat cartea. Ai debutat după noi, după moarte, dar se știe foarte bine, tu ești povestitorul, fără tine n-ar fi nimic. Noi nu avem decât să-ți căutăm cărțile, să le dăm și altora să se bucure. Căci e atâta bucurie acolo. Și atâta tristețe, tată.
După ce ne-ai lăsat singuri, orfani, când m-am întors acasă și cineva m-a întrebat de-al cui sunt, am avut o clipă de ezitare și apoi i-am spus că-s de-al mamei. Că tu nu erai acasă. Iar mama mi-a spus să nu mai fac așa ceva niciodată, să spun că sunt de-al tău. Căci de-ai tăi suntem, tată. Cu toții.
Tu povestești. Noi ascultăm.
Haide, mai zi-mi ceva, tată. Sunt de-al tău.
8. O țigară
În curtea casei mele pentru o lună, la Timișoara, în grădina care a început să se îngălbenească, printre pisici grase și pițigoi, adun nuci, le pun pe masă și le las acolo.
Dacă ai veni, tată, n-aș mai comenta că n-ai voie să fumezi, că te-ai lăsat, ți-aș da o țigară.
Cândva, la măsuța dinspre harmanul nostru, spre iaz, din Antonești, mi-ai cerut o țigară. Aveam doar o puturoșenie de Astra și ți-am întins-o, când ai insistat. Ai spus că dacă tot e să te reapuci de fumat, măcar cu ceva mai bun.
Atunci m-am bucurat, mi-am zis că e bine că am puturoșenii, în felul ăsta nu te tentează. Dar mi-ar fi plăcut o țigară cu tine. Tata și fiul la o țigară. Asta nu s-a întâmplat. Am stat la o țigară, dar am fumat doar eu.
Ultima oară când l-am văzut la spital pe fratele tău, unchiul Valeriu, a reușit să se ridice și să iasă în curtea spitalului. Mai glumea el cu moartea, dar culoarea feței era schimbată. M-a întrebat dacă am țigări. Am scos pachetul și i l-am întins, mi-a spus că nu a fumat de câteva zile sau de vreo săptămână, nu mai știu.
Dar era prima zi în Moldova când a intrat în vigoare legea aia idioată că n-ai voie să fumezi prin parcuri, pe lângă instituțiile publice. Brazii din curtea spitalului erau decorați cu desene caraghioase cu Fumatul strict interzis. I-am spus unchiului că dă-o dracu’ de lege sau să ne dăm mai departe.
Atunci i-a pierit cheful de țigară. Mi-a zis că lasă, altă dată. Apoi a fost din ce în ce mai bolnav, până chiar la ultima dată când l-am văzut, glumeț, râdea, spunea bancuri. Ăștia au reparat casa că au crezut că mă mut la cimitir, râdea, dar em mai stau oleacă pe-aici.
Și-apoi unchiul Valeriu a plecat la cimitir, știi. Mormântul lui e cam la aceeași distanță ca mormintele bunicilor. Când ajungem acolo, vă vizităm pe toți. Mămica prășește pe rând mormintele.
9. Cafea
Lumea era plină de ceaiuri, în general negre, proaste, mai puțin proaste, cam cum erau toate pe atunci. Tu erai cu cafeaua. La alimentara din sat nici vorbă de cafea. Îți aduceai de pe la Odesa, Chișinău sau Tighina. Niște cutii metalice lunguiețe, urâțele, de ziceai că-s cutii pentru cuie. Cafea măcinată sau boabe. Se mai găseau și înlocuitori, cafea din orz sau năut, dar nu-ți plăceau.
Acum, mă gândesc că trebuie să fi fost destul de îngrozitor să vrei ceva și să nu ai. Dar voi, generația foametei, erați obișnuiți cu lipsurile. Când vrei o cafea și nu ai de unde s-o iei, ceaiul prost nu te ajută.
Numai prin anii ‘90 a început să apară și pe la noi ness-ul și cafeaua boabe, dar și ele erau cam ca ceaiul, proaste. Ca Jacobsul rusesc sau și mai rău. Atunci am început și eu să beau cafea ca nebunul, în primul an de studenție. Tot felul de ness-uri puturoase, care mi se păreau foarte bune. Cafea Pele, nu am mai văzut demult așa ceva. Dar atunci aveam deja voie. De-abia mai târziu am început să mă descurc cât de cât la cafea.
Când veneam acasă, îmi lăsam cana pe măsuța de afară. Când reveneam, era mai puțină. Nu recunoșteați că mi-ați băut din ea. Doar când era vorba de criticat: prea tare îți faci cafeaua, ai grijă de inimă, ia-o mai ușor.
Voi, obișnuiți că nu se găsește cafea în gaura aia din planetă cât aproape un continent, vi-o făceați foarte slabă, cât să aibă un pic de gust. Cât să nu spuneți că nu beți cafea. Mămica și acum își face câte-o cană în care pune numai o linguriță. Un fel de ceai de cafea. Nu-ți mai poți schimba unele obiceiuri. Ca străbunicul nurorei tale, care își făcea un fel de supă din cafea, în care punea și pâine. Știa el ceva de cafeaua pe care-o beau italienii, când ajunsese pe acolo în Primul Război Mondial. Spunea că de-aia trăiesc ei mult, că își fac supă de cafea.
Pe atunci, la începutul anilor ‘90, ai trecut pentru prima oară în România, la niște cursuri la universitatea din Iași. Când te-ai întors, parcă ți-ai șters din tristețea ta incurabilă, de care scăpai doar cu ajutorul vinului. Ai venit cu cafea bună, recomandată de prietenul tău Leopold D., cu o icoană cu Ștefan cel Mare și Sfânt de la Putna, ceva cadou pentru mama și o tonă de cărți.
Erai bucuros că în sfârșit nu mai trebuie să mergi la dracu-n praznic ca să aduci cărți românești, cu grafie latină. Prietenul tău austriac, Leopold, ți-a spus că cea mai bună cafea se face din boabe, probabil o fi văzut ce fel de cafea ți-ai făcut tu prin Iași.
Te-a ținut cred că vreun an, poate un pic mai mult, acea ieșire. Ai luat aer. Probabil ai simțit că lucrurile se schimbă, că viața nu va mai fi ca într-o gaură, izolați de lume, cu acces interzis nu doar pentru spațiu, ci și pentru cărți și libertăți. Probabil că e vina noastră, a fiilor, că nu te-a ținut mai mult acea doză de optimism.
Dar și acolo te-au văzut oamenii și unii au rămas fascinați de tine. Ca Leopold, tată, care și acum îți trimite pachete mari de cafea boabe, dulciuri, agende, CD-uri cu orchestra de la Viena. El o rupea în română, că de-aia a fost la Iași și mama i-a scris că ai murit, dar el a continuat să-ți trimită cafea, dulciuri. I-am scris apoi și în germană, crezând că nu a înțeles, dar singura schimbare a fost că a început să scrie la destinatar fam. Vakulovski.
Cum puteai tu, tată, să faci oamenii să țină la tine, fără să-ți dorești asta, fiind uneori chiar îmbufnat și taciturn. Dar când începeai să povestești și să râzi, gata. Tu, povestitorule, tatăl meu.
Îmi beau cafeaua sub mărul din Baloșești, sub nucul din Timișoara, la măsuța de la Antonești sau la balconul din Chișinău, vino.
Vino și bea din cafeaua bună de la Leopold și spune-mi să nu o mai fac atât de tare, tată. Bea din ceașca mea, să mă bucur.