În 1990 îmi terminam liceul în Skopje, Macedonia. Era un liceu bilingv — macedoneano-albanez — care purta numele lui Zef Lush Marku, membru al Partidului Comunist din Iugoslavia și una dintre primele victime ale așa-numitei Terori Albe a Regatului Iugoslaviei, asasinat în 1920. Nu știam nimic despre toate acestea pe vremea când eram elevă într-o clasă cu predare în macedoneană și cred că nici elevii din clasele albaneze nu știau după cine era numită școala noastră. Nu știam nimic nici unii despre ceilalți, deși învățăm în același timp și în același loc. Trăiam vieți paralele; singurul contact concret dintre noi avea loc atunci când trebuia să schimbăm sălile de clasă — când elevii de albaneză ieșeau, iar noi intram în sala respectivă. Câtă furie izbucnea din noi toți și cât de repede ne grăbeam să deschidem toate ferestrele, pentru că sala mirosea a grăsime de oaie, a carne de oaie, a oi.
Cunoscusem mirosul acesta încă din prima copilărie, din anii petrecuți la țară, la bunica și bunicul. Pe atunci era mirosul familiar al casei, al sărăciei, al muncii agricole; mirosul mielului pe care îl hrăneam cu lapte din biberon în singura cameră încălzită din casă, mirosul oilor pierdute, sfâșiate de lup în timp ce pășteau, mirosul vestei pe care bunica mi-o tricotase din lâna lor — mirosul vieții. Poate că de aceea mi se părea că sala de clasă nu mirosea atât de urât precum li se părea colegilor mei crescuți la oraș, pentru care mirosul grăsimii de oaie era unul dintre cele mai respingătoare lucruri din lume. Curentul de aer alunga mirosul, dar nu și repulsia față de colegii vorbitori de albaneză, pe care îi mai întâlneam și la evenimentele bilingve organizate de școală, și nici repulsia lor față de noi.
Bilingvismul era de sens unic. Nimănui nu i-a trecut prin minte să ne ofere limba albaneză nici măcar ca materie opțională, darămite obligatorie. Spre deosebire de noi, ei erau nevoiți să învețe limba macedoneană. Când mă gândesc acum la ultimii ani ai iugoslavismului, îmi dau seama că tot răul care avea să se răspândească ulterior și care, pe alocuri, persistă și astăzi, începuse deja să încolțească — și asta la nivel instituțional — într-un liceu bilingv care ar fi trebuit să fie un exemplu de conviețuire, toleranță și solidaritate. Încă de atunci, corectitudinea politică era ceva artificial, rupt de viață, o simplă formalitate.
Astfel a fost cel puțin în cazul celorlalți. Eu am avut norocul ca, măcar o dată, să simt că fac parte nu doar din spațiul liceului destinat vorbitorilor de macedoneană, ci din întregul său univers bilingval: atunci când A.K. şi cu mine., un coleg de vârsta mea din clasele albaneze, am fost invitați la o lectură literară la casa de cultură dintr-o suburbie a orașului Skopje, unde locuitorii vorbitori de albaneză ne puteau asculta poeziile în albaneză și macedoneană. Am mers cu autobuzul suburban până la locul lecturii, iar după eveniment tatăl lui A.K. a venit să ne ia cu mașina. Era un intelectual rezervat, care mi-a spus că mă vor duce acasă și că nu trebuie să-mi fie frică, fiindcă suntem cu toții oameni. Probabil că într-adevăr păream speriată, de vreme ce urma să merg cu mașina alături de doi albanezi și el a simțit nevoia să-mi spună asta.
Mulți ani mai târziu, m-am întâlnit cu A.K. în oraș. Ne-am oprit în mijlocul pieței. Era încă timid, deși devenise între timp un adult. Mi-a povestit că terminase medicina și devenise medic la Priștina. Încă mă simțeam stânjenită de frica pe care o simțisem atunci când ne întorceam de la seara literară împreună cu tatăl lui.
În afară de o altă colegă albaneză, care a fost într-un scaun cu rotile și abia începuse să scrie poezii, nu i-am cunoscut personal pe ceilalți colegi care scriau în albaneză, deși treceam zilnic unii pe lângă ei. Când am primit un premiu pentru poezie destinat tinerilor, profesorul meu de chimie, un albanez, m-a oprit pe coridor, m-a felicitat și mi-a spus: „Scrie!” Directorul liceului, tot albanez, mi-a pus la dispoziție sala profesorală atunci când am vrut să organizez o seară literară. Ne-am adunat câțiva elevi și câteva eleve, însă vorbitorii de albaneză nu au venit să asculte Baudelaire și Edgar Allan Poe în macedoneană, la lumina lumânărilor.
Nu am mai intrat niciodată în clădirea liceului. Am vrut ca totul să rămână așa cum îmi aminteam. Acesta a fost locul în care m-am întâlnit pentru prima dată cu alteritatea, unde ceilalți mi se păreau diferiți, aproape străini, unde priveam lumea printr-o lentilă orientalizantă, deși încercam să nu fac asta în aceeași măsură ca unii dintre colegii mei, cărora li se întorcea stomacul pe dos de la mirosul grăsimii de oaie. De parcă toate familiile albaneze ar fi gătit cu grăsime de oaie, iar mirosul acesteia s-ar fi impregnat apoi în hainele noastre. Stereotipizarea din partea noastră, a macedonenilor, stereotipizarea care este un alt nume pentru orientalism, i-a marcat, desigur, pe colegii mei vorbitori de albaneză, chiar dacă poate nu erau conștienți de acest lucru — pe unii mai puțin, pe alții mai mult.
Dar înainte să plec și să nu mă mai întorc niciodată la școala mea medie, într-o zi, în clasa a XII-a, un profesor m-a întrebat ce aveam de gând să studiez. „Ceva legat de literatură”, am răspuns, pentru că mi se părea de la sine înțeles. „Fiul meu studiază orientalistica la Zagreb, la Sveučilište”, mi-a spus el. Mi s-a părut ceva incredibil! Să studiezi orientalistica și, pe deasupra, la Zagreb, la Sveučilište. Chiar și faptul că universitatea din Zagreb se numea Sveučilište, adică școală unde înveți totul, și nu Universitate, precum în celelalte capitale ale republicilor iugoslave de atunci, mi se părea ceva deosebit. „Sună la Sveučilište”, mi-a spus și mi-a dat numărul de telefon din Zagreb. Zi după zi, aprindeam acasă lumina pe hol, unde se afla telefonul, și mă luptam cu dorința de a suna și teama că factura de la sfârșitul lunii va fi atât de mare, încât acasă va izbucni o ceartă. Părinților mei li se părea firesc să studiez la Skopje — orice, numai să nu fie nevoie să plătească nimic. Când, în cele din urmă, mi-am făcut curaj și am sunat, secretara de la Sveučilište mi-a spus că studiile erau gratuite, dar că toate celelalte cheltuieli trebuiau să le suport singură. „Nu există o bursă?”, am murmurat. Mi-a răspuns tăios: „Nu”, apoi a închis telefonul.
Mai târziu, când am studiat deja literatura comparată la Skopje, aproape că i-am fost recunoscătoare secretarei pentru că atunci închisese telefonul. Era deja anul 1991, iar studiile în alte republici ale Iugoslaviei deveniseră ceva de neconceput și chiar periculos. Totuși, amintirea acelei dorințe neașteptate de a studia orientalistica a rămas în mine și m-a însoțit mulți ani, chiar dacă în cursul vieții nu am învățat nici o limbă orientală.
În contextul independenței Macedoniei, a războaielor din Slovenia, Croația și Bosnia, a destrămării statului și a refugiaților pe care îi întâlneam în jurul meu, s-a instalat, în mod paradoxal, o atmosferă optimistă datorită păcii — acea pace pentru care Kiro Gligorov numise Macedonia o oază a păcii. Străinii ne și întrebau în acest mod, mai ales la festivalul de poezie serile de poezie de Struga: Macedonia este o oază a păcii? Au vrut să se asigure că nimic nu li se va întâmpla în timp ce citesc poezie pe podul poeziei din Struga. Numai Iosif Brodski, laureatul Coroanei de aur din anul 1991, când totul a început, nu venise pentru că așa l-au sfătuit cei de la siguranța federala din State Americii. Ce dezamăgire a fost asta pentru noi, tinerii poeți care îl așteptăm să ajungă cu avionul lui Kiro Gligorov, special trimis să-l ia. După câțiva ani am scris poemul Poemul începutului dedicat lui.
Dar asta a fost în anul 1991. În următorii ani, marcați de războiul in fosta Iugoslavie, și fericiți că suntem o oază a păcii, în Macedonia se simțea o anumită deschidere atât către Occident, cât și către Orient. Părea că Macedonia va reuși, în cele din urmă, totalmente să evite războiul pe care unii îl numeau iugoslav, alții bosniac, iar alții balcanic.
Așa cum în Macedonia se deschideau ambasade ale țărilor care au recunoscut independența macedoneană, se deschideau și mănăstirile, populate de prietenii mei, tineri călugări și tinere călugărițe cu educație universitară care explicau existența unui Dumnezeu intelectual și chiar științific, dar se deschidea și Orientul new age, în toate variantele sale orientale. La Skopje a apărut o librărie în care puteai găsi tot ce avea legătură cu mitologia, literatura și cultura din India, alături de bețișoare parfumate, al căror miros se răspândea în depărtare. Cartea tibetană a morților a devenit lectură obligatorie pentru toți cei care țineau la propria imagine și la cultura lor generală. La facultate studiam budismul zen, precum și psihanaliza lui Suzuki și Fromm, citeam Epopeea lui Ghilgameș, Ramayana și Mahabharata, dar și Biblia, Iliada și Odiseea, totul ce ținea de civilizații și culturi vechi.
În vechiul bazar din Skopje s-a deschis localul Bagdad Cafe, care a marcat generația mea de oameni aflați în căutarea propriei identități și a alterității. Stăteam pe scăunele mici sau cu picioarele încrucișate, discutam despre literatură, filosofie, religie și societate și beam ceaiuri pe care nu le mai gustaserăm până atunci. Totuși, cele două băuturi preferate și cele mai ieftine erau unele bine cunoscute, dar până atunci ignorate, oferite de toate ceainăriile turcești din oraș, în timp ce noi tânjeam după un Orient mai îndepărtat, nu după cel care făcea parte în mod firesc din viața noastră de zi cu zi: ceaiul turcesc adevărat, cu mult zahăr, servit în pahare mici de sticlă, cu o linguriță metalică, și oroletul — un fel de Cedevita fiartă.
În oraș s-a deschis și un restaurant arab, al cărui proprietar, Ali, venit din Bagdad, a adus nu doar rețeta primelor falafeluri din Skopje — pe care le-am mâncat de mai multe ori gratis decât pe bani —, ci și o atmosferă angajată, implicată social. Acolo ne întâlneam noi, studenții la literatură comparată, la academiile de arte plastice, muzică și teatru; citeam poezii, ascultam muzică orientală, recitam poezie arabă și protestam împotriva Războiului din Golf. Restaurantul era mereu plin. Toată lumea venea să-și arate compasiunea și solidaritatea cu Ali și cu Irakul său.
Simțeam că Orientul ne era mai apropiat decât Estul, erau același lucru. Îl romantizam, mai ales după anul 1993, când Macedonia a fost redenumită Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei pentru a putea adera la Organizația Națiunilor Unite. Occidentul nu ne recunoștea, Estul era indiferent față de noi, iar identitatea noastră atârna de o ramură pe care vântul politic o legăna într-o parte și în alta. „Cel puțin la noi nu este război”, ne consolam. În anul 1993 un tânăr dramaturg, Dejan Dukovski, a scris piesa de teatru Balcanii nu sunt morți despre iubirea interzisă între o macedoneană și un turc la începutul secolului 20, transformat și într-un film de mulți ani mai târziu de cel mai bun regizor macedonean Aleksandar Popovski, cu care în momentul de față scriu un scenariu de film după romanul meu Cod numeric personal, iar în anul 1994 Dejan Dukovski a scris piesa de teatru Butoiul cu pulbere care a marcat generații întregi nu numai în Macedonia și fosta Iugoslavie dar și în Europa și lume. Balcanii și Orientul mereu sunt pe aceeași masa a istoriei, uneori pentru că vor asta, alteori pentru că nu este loc la o altă masa. De obicei altcineva le așază și atunci sau se privesc ca în oglindă pentru că se recunosc unii în alții, sau nu ridic privirea de pe cearșaf ca să nu întâlnească privirea celuilalt.
Abia după ce m-am mutat în anul 1994 din Macedonia, mai întâi în România iar după șapte ani în Slovenia, și când am început să particip la evenimente în străinătate am devenit cu adevărat conștientă de imaginarul celuilalt, al alterității pe care noi înșine o creăm, o cultivăm și o susținem. În acei ani, diferența se măsura prin apropiere: cei mai diferiți erau tocmai cei care n-ar fi trebuit să fie, pentru că ar fi trebuit să-i cunoaștem cel mai bine — minoritățile și locuitorii autohtoni. Mai târziu, am început să simt alteritatea pe propria piele, când organizatorii evenimentelor literare și reprezentanții mass-mediei au început să mă încadreze în categorii. Prima mea participare literară în Statele Unite a fost anunțată drept apariția unei poete balcanice. În alte locuri eram fie o autoare balcanică, fie una est-europeană, de parcă eticheta „macedoneană” nu ar fi fost suficient de relevantă, iar cea de „macedoneano-slovenă” ar fi valabilă doar cu anumite condiții, care nu sunt niciodată clare. Etichetele naționale îți ascund uneori complet identitatea interioară. Precum Dubravka Ugrešić, și eu aș fi vrut să fiu numai scriitoare, autoare, nu de o anumită naționalitate care te determină să prezinți și să fii responsabil(ǎ) pentru un întreg popor.
Societatea este cea care m-a creat ca pe un Altul, unul Celălalt, interpretându-mă ca pe o identitate străină, în primul rând pe baza limbii în care scriu. Construcția identității este legată de distribuția puterii și a neputinței într-o societate. Uneori simt ceea ce Țvetan Todorov numea xenofilia occidentală: când instituțiile consideră literatura unuia mai puțin valoroasă doar pentru că nu este scrisă în limba literaturii naționale a noii patrii. Acest sentiment este inerent oricărei literaturi a imigranților și, de asemenea, literaturii minorităților. Simpatia și bunăvoința sunt corecte din punct de vedere politic; însă, când se ajunge la acțiuni concrete, sistemice, canonice, literatura autorilor imigranți și a celor aparținând minorităților devine Celălalt — diferită, străină. Până și sistemul sloven al bibliotecilor Cobiss contribuie la menținerea operelor mele și a tuturor scriiitoarelor și scriitorilor care trăiesc în Slovenia dar nu scriu în limba slovenă, în afara oricărei evaluări naționale pentru acordarea premiilor din cultura slovenă.
Am uitat de orientalism sau, mai degrabă, am început să-i recunosc trăsăturile în balcanism, deși Marija Todorova, autoarea remarcabilei lucrări Imaginarul Balcanilor, probabil că nu ar fi de acord cu mine, întrucât, în studiul său, se distanțează constant de Orientalismul lui Edward Said. Totuși, este greu să scapi de impresia că cele două matrice sunt asemănătoare, dacă nu chiar identice. Orientul se învecinează cu Europa, în timp ce Balcanii se află în Europa — însă numai atunci când acest lucru îi convine Occidentului. Orientalismul este o formă de paranoia, la fel și balcanismul. Și, așa cum Orientul este o construcție politică, tot astfel sunt și Balcanii. Așa cum orientaliștii iubesc Orientul pentru presupusa sa spiritualitate, misticism, autenticitate primitivă și panteism, balcaniștii iubesc Balcanii pentru mâncare, temperament, muzică și ospitalitate. Dar oare toate acestea mai există în realitate — atât în Orient, cât și în Balcani? Mai este vreo autenticitate în orice cultură și țară care sunt tot mai globalizate? Dacă orientalismul este perspectiva occidentală asupra Orientului, atunci balcanismul este perspectiva occidentală asupra Balcanilor. Sau poate că exotizarea este mai puternică decât realitatea? Ambele călătoresc cu Orient Expressul, uneori chiar sub forma aceleiași persoane, care se privește într-o oglindă luxoasă, din păcate crăpată, în timp ce locomotiva este condusă de Occident.
Profesoara universitară macedoneană și una dintre cele mai bune teoreticiene din fosta Iugoslavie pe care noi azi o numim „regiune” și totul ce ține de ea, „regional”, prof. dr. Elizabeta Šeleva spune că popoarele balcanice sunt tratate întotdeauna ca niște piese de schimb, necesare funcționării unei mari industrii balcanice, care lucrează la comanda altora și în beneficiul prosperității altora. În acest sens, Balcanii sunt complet orientalizați, iar Orientul, și nu numai, balcanizat.
În locul trenului Orient Express, în romanul meu Cod Numeric Personal apare un pustiu pe care britanicii vor să-l licențieze ca startup, finanțat din City-ul londonez — un pustiu oriental destinat occidentalilor. De fapt, în toate romanele mele cercetez alteritatea, Celălalt, identitatea, integritatea, migrațiile, casa, patria etc., toate narativele care sunt strâns legate de viața unui om dezrădăcinat, dar și dezrădăcinarea este un narativ care poate să fie și cultural, și politic, și ideologic. Deja în primul roman pe care l-am început și scris în străinătate, adică în România respective în Slovenia, Camera ascunsă, o scriitoare din Macedonia, o fotografă din Albania și un muzician din Pakistan conviețuiesc într-o rezidență artistică la Viena. Pentru gazda, patronul și finanțatorul lor austriac, ei reprezintă discursul real sau imaginar al orientalismului și/sau al balcanismului. Dar nu numai atât: între artiști se dezvoltă și un discurs interior al orientalismului — cele două femei balcanice în relație cu tânărul asiatic —, al europenității — tânărul asiatic în relație cu femeile europene — și al balcanismului — o femeie balcanică în relație cu cealaltă. Fiecare pe cineva orientalizează, balcanizează, stereotipizează. Prejudecățiile fața de celălalti uneori sunt mai puternice și decisive decât similaritatea între ei. Empatia există numai atunci când prejudecățși nu există.
Iar între timp Balcanii au devenit Europa de Sud-Est, Europa de Est a devenit Europa Centrală, iar Balcanii au devenit și Balcanii de Vest. Fiecare construiește alteritatea celuilalt. Și poate că nu este o coincidență faptul că revista slovenă Dialogi a încetat să mai apară după publicarea unui număr amplu dedicat literaturii balcanice sub titlul Cărți poștale din Balcani.
Balcanii, la fel ca Orientul, sunt, se pare, frumoși numai dacă vin și pleacă. Dar sunt cei mai frumoși atunci când mergem noi la ei — în călătorie, la un concert sau la un film. Cu ani în urmă, când un grup de dansatori derviși a fost invitat la Cankarjev dom din Ljubljana și a umplut sala, cineva s-a întrebat: dar dacă dansatorii ar hotărî să rămână în Slovenia? Și începe în curând să ceară drepturi, cetățenie, asigurare, locuri de muncă, statut și locuințe? Ar mai fi și atunci niște orientali atât de minunați?
Dar noi? Am fi capabili să fim niște orientaliști cumsecade? Sau niște balcaniciști cumsecade? Am avea curaj să ne eliberăm atât de orientalism cât și de balcanism? Am merge împreună cu trenul Orient Express?
Dar cine va plăti biletele?
Traducere: autoarea