Era primăvara lui 1995, dar se simțea ca și cum ne-am fi aflat în plină vară, pentru că începusem deja să strănut și să piș ochii pe străzi, de la alergiile care mi se declanșaseră destul de târziu, la 14 ani, ca și cum ar fi așteptat buletinul ca să mă ia pe sus. Mai aveam puțin până la admiterea la Spiru, unde mă aștepta un eșec răsunător, așa zicea tot anturajul, pentru că avusesem niște probleme disciplinare, după care, în loc să mă pocăiesc și să mă aștern la muncă, descoperisem deliciile delincvenței. Cu toate astea, „golăneala” îmi ocupa doar câteva ore seara, iar noaptea se transforma într-un spațiiu al izolării și al singurătății fertile, pentru că-l descoperisem pe Faulkner și, în loc să tocesc mate, unde aveam cele mai mari carențe, citeam Cătunul și ascultam la radioul mare, cu clape, al bunicilor, emisiunile lui Lenți Chiriac și Florian Pittiș.
Ziua plecam de la școală, care devenise loc de întâlnire și peripatetizam în grup, fie pe la lacurile tranaformate în piscine sălbatice, fie prin cinematografe. Așa văzusem Balanța, Patul conjugal, Crucea de Piatră și Hotel de lux prin cinematografele de pe „bulevard”, care păreau să se scufunde ca niște barcazuri ruginite în propria materie, din ce în ce mai decrepite, cu plușul ros ca lemnul de carii. Eram cu toții marcați încă de premiera Basic Instinct de la Cinema Patria, când coada se întindea pe bulevard până hăt spre Cinema Scala. Atunci ratasem întâlnirea și m-am ambiționat să stau singur la coadă, să cumpăr bilet – nu m-a întrebat nimeni ce caut acolo, deși abia ajungeam la tejghea – și apoi să urmăresc fascinat dansul picioarelor lui Sharon Stone, ca doi șerpi ai mării unduindu-se în fața puberului Laocoon.
În după-amiaza aia de martie târziu, Lala a zis că are 4 bilete la un film mișto, i-a zis ei tacso, cel care-i și dăduse biletele, pentru că tacso era un tip de treabă, lucra în publicitate și primea tot felul de lucruri, cum ar fi bilete la concertele de la Polivalentă, dar de data asta era vorba despre un film românesc și sincer mă luase plictiseala în avans, pentru că filmele românești însemnau urlete, pizduieli și oameni care-și bat cuie-n cap, sau niște poante la care râdea maică-mea, dar Lala a zis că ăsta e altfel, i-a spus ei Dan – așa-i zicea lui taică-su, lucru de neimaginat în familia mea, la fel și faptul că avea plete -, până și titlul e ciudat, e în franceză sau ceva.
De data asta coada era în față la Scala și noi am trecut printre oameni abordând figuri importante, ca și cum am fi fost nepoții regizorului și tot așa importanți ne-am așezat și Gorilă a zis că iese totuși la o țigară, ce dracu, nu poate să stea o oră, două, cât dracu ține ăsta, fără o babaroasă, așa că am rămas eu cu Lala și cu Simona și mi-era ușor târșă, pentru că Lala se dădea cumva la mine, dar finuț, nu destul cât să fie vorba de o mișcare definitivă, dar îndeajuns cât să fiu precaut. Nu e vorba că Lala nu ar fi fost o tipă mișto, dar eu eram foarte complexat de sărăcia familiei mele, pe când Lala venea la bagaj cu o cooleală care mirosea a bani, iar mie de treaba asta îmi era frică. Și atunci s-a stins lumina și s-a insinuat fluieratul straniu din începutul filmului, apoi titlul, care nu era în franceză, la care Gorilă, întors de la fumat a hăhăit „Asta-i faza aia din tren, nu? Nu te apleca?” fetele l-au țistuit și pe ecran soldații, șina de tren, Gorilă: „Da, mă, proștilor, avea și șuruburile de la plăcuță”, la care alți oameni au început să-l boscorodească și a tăcut. Și a început muzica aia ghidușă de Pantera Roz, trenul a trecut pe lângă soldații ăia pierduți într-o câmpie din est și la geamul ultimului vagon a apărut fata pe care aveam s-o iubesc cu mare înflăcărare ani de zile, adică personajul jucat de Nathalie Bonnifay, și am înlemnit, pentru că nu mi se mai întâmplase ca o ființă din vis să-mi apară și-n realitate și tot în clipa aia Lala m-a luat de mână. Dar deja nu mai conta, pentru că în film se suprapuneau două vârste diferite, de care mă despărțisem recent: una a ultimilor ani din viața tumultuoasă a lui Nicolae Ceaușescu, când subsemnatul era pionier al patriei la Școala 111 și adeseori pionier de serviciu, ca eleva Cristina Burlacu care-și descoperă tinerii colegi masculi închiși în budă, unde fumează și analizează anatomia feminină într-o revistă porno, exact cum făcusem eu până în chiar acel an, în Școala 97, unica diferență fiind că revistele noastre erau românești și alb-negru, când nu erau mov. Era un film care debuta ca o pastișă ironică la Liceeni și o vira în ceva foarte familiar mie, adică viața haotică, adolescența continuă și crudă. Apoi m-a trecut prin ceea ce aveam să învăț din literatură că ar fi „efectul Rashomon”, m-a învățat – deși atunci doar superficial epidermic – ce e naratorul necreditabil și, lucrul cel mai important, m-a eliberat de vinovăția eșecului, pe care o trăiam cu toată ființa mea. Pentru că E pericoloso sporgersi, pe lângă toate celelalte, e un film despre eliberare, e filmul începuturilor, iar băiatul de aproape 15 ani care îl urmărea la Cinema Scala în 1995 avea mare nevoie de această eliberare. Nu știam că un film poate fi așa: nestrident, amuzant, profund, sofisticat, romantic și purtător al speranțelor. Am ieșit de la Scala alt om; eram atât de transportat , încât nu mi-am dat seama că mâna Lalei nu mai era într-a mea, poate nu am văzut nici privirea ei rănită, dar Lala nu se putea compara cu Cristina Burlacu.
În metrou, între Unirii și Tineretului, patru adolescenți ai anilor ’90, cu blugi și bocanci și tricouri cu Metallica. Fetele sunt așezate, iar băieții, șmecherește, rezemați de ușa de vizavi. Una dintre ele spune apoi, tare, suprinzător: „Azi e 9”. A doua preia din zbor: „Mâine-i 10”, iar băieții continuă, în timp ce ușile se deschid și sunt gata s-o ia la goană: „Pula mea, armata trece!”
Am văzut E pericoloso sporgersi probabil pentru a 15-a oară la Cinema Studio din Timișoara, în prezența regizorului și mi-au revenit în minte toate secvențele de mai sus, uitate-ntr-un ungher al memoriei. De data asta am simțit mâna Lalei într-a mea și am simțit o rușine usturătoare pentru un eșec de acum mai bine de 30 de ani. Când s-a terminat filmul am vrut să cer microfonul și să-i spun regizorului că filmul lui mi-a schimbat viața, că e un film despre eliberarea mea și despre o tinerețe amară. N-am făcut-o.