Aceasta nu este o cronică. Și când spun asta nu e vreun moft intelectual care vrea să încurce mintea cititorului. Nu e o cronică, atât pentru că nu sunt critic de film, cât și pentru că sunt atât de atașat de „Filantropica” încât nu aș putea să îl analizez detașat și riguros ca să văd dacă, de pildă, trece testul timpului. De fiecare dată când îl revăd, o fac cu ochii unui profesor care, cumva, se regăsește în personajul principal. Așadar, acestea sunt doar câteva observații ale unui prof care privește filmul cu batista în mână, ca să șteargă și ochiul care râde, și pe cel care plânge.
Măcar o dată pe an, când în amfiteatru studenții își pierd răbdarea și încep să se foiască, să șoptească și să își scoată telefoanele, le povestesc celebra scenă din filmul lui Nae Caranfil în care elevii sunt amenințați cu pistolul: „Poate prind pe vreunul că încearcă să copieze!”. Îi întreb cum ar fi ca profesorii să aibă astfel de mijloace de persuadare. Râd și ei, râd și eu, și trecem apoi la ale noastre. După ce se împlinesc nouăzeci de minute, ei ies primii din sală, eu sting luminile, opresc proiectorul și apoi închid ușa. Ușa amfiteatrului nu scârțâie și nici nu are mâzgălită pe ea vreo expresie obraznică – „Fuck the school” –, cum e în film. Apropo, ușa o închid cu o aplicație instalată pe telefon, pentru că multe s-au schimbat prin școlile și universitățile din România. Ovidiu Gorea ar fi, probabil, impresionat.
Și totuși, unele lucruri au rămas înspăimântător de similare cu cele din„Filantropica”. Deh, viața bate filmul. Atenție, aceste întrebări vă pot afecta emoțional – aș zice dacă aș fi la televizor. Dar tratați-le cu umor. Dacă puteți. Sau cu indiferență. Cea de-a doua variantă știu sigur că funcționează pentru mulți dintre noi. Așadar, întreb: Oare de câte ori în ultimii ani un profesor ar fi avut nevoie de un băiat cu mușchi și obișnuit cu bătaia care să îl apere când iese din clasă, din cancelarie sau din școală? Oare de câte ori un profesor a fost luat peste picior de vreun băiat cu școala vieții sau măcar de un tătic convins că are un copil genial? Oare cât de des simt profesorii că au ajuns undeva la marginea societății, ca și cum au pierdut testul la aceeași școală a vieții – „Te las corijent, domnule profesor. Până mâine să înveți materia din urmă!”.
Ar fi însă prea comod să mă opresc aici și să îl fac pe Ovidiu reprezentantul tuturor profesorilor nedreptățiți. Omul vrea bani și pentru a impresiona o femeie. Îi place să fie văzut altfel decât îl văd elevii, părinții și lumea din jur. Descoperă că poate juca un rol, că poate stârni o emoție și că emoția aceea se plătește. Profesorul care abia reușește să țină atenția unei clase ajunge să cucerească un restaurant întreg. E greu să nu observi satisfacția acestei revanșe.
Ridic acum o vodcă imaginară, la fel ca poetul Gării de Nord, și caut o rimă: Titlu: „Poemul unui om care se trezește de dimineață și își dă seama că e cam belită” – începe bine, dar nu îmi aparține. Mai încerc o dată: „zahăr, acrișor și ceva fermecător” – nu merge! Mai încerc o dată: „apă, aer, energie” – nu merge! Mai încerc o dată: Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n țara ta – gen. Asta da, merge. Nu-i a mea, nici nu prea e poezie, dar na, nici poetul Gării de Nord nu recita propriile versuri. Apoi mă pun pe cântat, ca în film: „Și-am muncit și nopți, și-am muncit și zile”. De fapt, fie vorba între noi, o mică parte din mine își dorește mai degrabă să se identifice cu Pepe, nu cu profesorul amărât, și nu doar pentru că e interpretat de Gheorghe Dinică. O fi din cauza pâinii ăsteia de la noi din țară. Dar am ratat trenul combinațiilor și, deși mă pricep la storytelling, mă îndoiesc că aș putea pune pe picioare o rețea de cerșetorie. Rămân așadar cu buza umflată sau cu un ochi umflat, ca Ovidiu Gorea.
În scenariul foarte puțin probabil în care acest text pică în mâinile cuiva care nu a văzut filmul, nu fi fraier, mergi la film, să vezi sufletul românesc cum se perpelește prin tranziție și să te lămurești apoi dacă s-a frăgezit între timp sau a renăscut din propria cenușă. Dacă l-ai văzut, mai urmărește-l o dată, iar apoi cumpără o vodcă ieftină pentru un prof. În ceea ce mă privește, știu doar că, după genericul de final, mă întorc în amfiteatru. Studenții se foiesc, telefoanele se aprind, eu încerc să le spun o poveste suficient de bună cât să ridice ochii din ecrane. Aici mă pricep și eu puțin. Restul îl las lui Pepe.