Diavolul șchiop – Bogdan-Alexandru Stănescu

Fragmentul de mai jos a fost scris în cadrul rezidenței literare a Festivalului Taifas, un festival de artă balcanică. Mi s-a părut potrivit să încadrez moarea tatălui lui Paul Georgescu, admirabilul și ecranizatul Doctor Poenaru, în aceste șapte zile de scris “balcanic”, pentru că în scenele care însoțesc expierea și apoi riturile de trecere se găsesc toate ingredientele balcanismului, așa cum îl percepea Conul Paulică: un amestec de kief oriental și pilaf… 

Diavolul șchiop

– fragment –

• Nu știu dacă dumneata știi, dar soția lui Paul era evreică. O femeie superbă, care l-a iubit mult. De altfel nici nu i-a supraviețuit decât vreo câțiva ani.     
• Nu, nu știam. De altfel, nu știu de ce, am tot crezut că el însuși era evreu. Bănuiam însă că nu-i adevărat.
• Ai căzut și dumneata în celebrul clișeu al comunismului adus de jidani, nu?

Mă șochează să aud cuvântul, mai ales din gura lui, dar îl rostește apăsat, nu cu ironie, ci ca pe esența satirei. Nu e selbsmordt, e furie.

• Probabil că da, inconștient.
• Mare lucru inconștientul ăsta, nu-i așa, domnule?

Îmi fac de lucru cu ceșcuța de cafea, învârt o linguriță prin ea, apoi îmi vine o idee care mă surprinde într-atât încât o dau pe goarnă fără să mă cenzurez:

• Dar cu lucrurile lor ce s-a întâmplat? Cu biblioteca, pianul? Avea pian, nu?

Cade pe gânduri, suge din muștiucul pipei:

• Acum că mă întrebi, sunt mai mult ca sigur că au ajuns la comunitate. Prin anii ’90 încă se ocupau să preia și să arhiveze lucrurile membrilor fără moștenitori. Am să sun pe domnul Fruchter, de la editura comunității, poate știe el ceva.

Am luat cuvintele lui drept o amabilitate și o formulă de încheiere a vizitei. De altfel, prin sufrageria imensă a apartamentului începuseră să se frăsuiască două femei, ceva mai tinere decât el, de o vârstă incertă, care troncăneau și zdrăngăneau veselă. Am luat mișculația domestică drept semn că ar trebui să degajez teritoriul, așa că m-am ridicat încet și am mimat uluirea uitându-mă la ceas. Mă privea cu îngăduință ironică, probabil dădea notă de trecere strădaniilor mele sociale. S-a ridicat cu sprinteneală, o făcea probabil pentru a epata interlocutorul cu cinci decenii mai tânăr, dar care simțea dureri ascuțite în genunchi și rostea în gând „Opașa!” când dădea să se urnească.

M-a condus la ușă și, blocat în cadrul ei, în fața mâinii mele întinse pentru salut, mi-a strigat, ridicând pumnul în aer:

• No pasaran!

M-a pufnit râsul:

• Hasta la victoria siempre!

I-am aruncat o ultimă privire în timp ce închidea ușa și tot ce mi-a trecut prin minte a fost că semăna izbitor cu un personaj din The Simpsons.

*

Doctorul Poenaru, în felul lui pur masculin, macho, nu era departe de adevăr: fiica Maria era o ființă intrepidă, băiețoasă, cu pieptul plat și șolduri ample, un fel de gânditoare de la Hamangia lipsită însă de aspectul meditativ al ființei, care plecase devreme de acasă la Capitală, unde, după câteva luni ca menajeră, pusese, nu se știe cum, mâna pe un post la Poștă, unde era eminamente apreciată, din toate punctele de vedere, dar mai ales ca motor prim al mișcării universale, cea care „își sufleca mânecile și se apuca de treabă”, atunci când creaturile mai slabe se luau cu mâinile de cap și se văitau. Așa făcea și acum, bruscând pe toată lumea, o mică teroare iacobină ce venise însoțită de „un prieten” doctor de la București, un tânăr care s-a aruncat imediat, după obiceiul medicilor, într-o tutuială plină de condescendență a bolnavului: 

• Ce avem aici? De ce n-ați fost cuminte, domnule doctor? Păi așa se face? Să speriem toată familia? Ei, ia lăsați, că vă punem noi pe picioare una-două.

Madam Viorica părea să renască în fața binomului Hamangia-Esculap, iar asta din mai multe motive, pe care nu se dădea înapoi să le detalieze: în primul rând, apărea orizontul unui măritiș bun (erau eludate variantele morganatice, ce păruseră o fatalitate în perioada de activitate slugarnică a fiicei), a maternității (doamna Viorica, ca-n jocul de go, plănuia cu o sută de mișcări înainte strategia), apoi siguranța medicului părea să pună în umbră realitatea unui bolnav care abia bălmăjea câteva cuvinte, aruncând o umbră groasă asupra căminului țăndărenesc, în ultimul rând era copleșită de apariția masculinității profesioniste, pe care bietul Paul, în virtutea vârstei și a androginității remarcate de Pater familias, nu o emana nicicum. Nu i se părea ironic faptul că pacientul era medic, ba chiar unul legendar în județ și că probabil atitudinea tânărului doctor îl irita, lucru vizibil pentru fiu, care crescuse învățând să interpreteze privirile tatălui. Așa fac băieții, e prima lor formă de alfabetizare într-ale lumii.

Paul se lăsase, aproape fără intenție, în brațele unei febrilități voluptuoase, care-l cuprindea de fiecare dată când pășea peste pragul căminului părintesc. Era forma mult mai subtilă a ceea ce impiegatul divin Stamate numise: păpică, nănică, căldurică. Se adăuga de data asta o somnolență pe care ani mai târziu avea s-o descifreze drept terapeutică, o fugă în brațele lui Morfeu, fiu al lui Hypnos, purtătorul de nai și al Aglaiei, grația strălucitoare. Nu-și găsea însă locul, pentru că nu erau destule odăi în căminul acela devastat în care să se întindă, pentru că peste toate veghea praxisul Mariei, poștărița care sancționa orice așternut mototolit în timpul zilei. Îl durea piciorul mai scurt, s-ar fi întins chiar și pe jos numai ca să ațipească pentru câteva minute. Peste decenii, prins între insomnie și obezitatea maladivă care-l imobiliza, își amintea cu uimire și căldură vremurile când ar fi dormit oriunde, oricât. Afară ploua în continuare – cum a remarcat madam Viorica, plânge Dumnezeu de nenorocirea care a căzut pe capul ei – vedea pe geamlâcul bucătăriei de iarnă coroanele celor câțiva meri din curte aplecat până la punctul de întâlnire cu iarba netunsă. Era, avea să scrie zeci de ani mai târziu, „o ploaie fumurie”. Ca orice scriitor în devenire, încerca să-și întipărească bine în minte toate amănuntele acelor zile, intuind că asistă la un eveniment decisiv pentru existența lui ulterioară. Pentru că se afla încă în planul existenței, nu al creației. Spre sfârșitul vieții îi va spune unui tânăr aspirant într-ale peniței: în momentul în care te decizi asupra vieții de scriitor, renunți la existență. De unde și prostia ideii de biografie a scriitorului: nimic, absolut nimic din ceea ce rămâne în catastife, arhive, amintiri ale celor din jur nu are relevanță! Biografia este ficțiunea celui care o scrie. Luați-l de exemplu pe Călinescu, genialul Călinescu scriind despre Eminescu tânăr, când presupune existența unui amor juvenil, a unei fete care moare și dă astfel naștere pretextului unor poeme pline de durere. Cu ce l-a ajutat presupunerea respectivă? Nu erau de ajuns poemele? Acolo se află tot! Amănuntul biografic se naște din dorința prozatorului Călinescu de a da o coerență romanescă unei existențe pe care altfel n-o poate pricepe. 

Deocamdată, însă, ideile acestea sunt simple intuiții, senzații opace, dureri și somnolență. După cum spunea Blaga în Laudă somnului, „în somn, sângele meu ca un val / se trage din mine / înapoi în părinți”, numai că sângele lui Paul se izbea de agitația materialistă a coanei Viorica și de imobilitatea simili-cadaverică a tatălui.

În a patra zi de somnolență și de agitație inutilă, timp în care a mai ținut în mâini mâna rece a tatălui, acesta și-a făcut milă de el și de propria ființă și a murit.

*

Nu mă așteptam să mai aud curând de la Maestru, dar realitatea mi-a arătat cât de puțin pregătit sunt să pricep enigmele ființei umane, pentru că la numai două zile, când dormitam lângă tiparnița lui Anton Pann, scrolând alene cu degetul prin reelurile de pe TikTok, m-a sunat. Vorbise cu domnul Fruchter, care mă aștepta oricând – între 12 și 14 – la sediul editurii Hasefer, pentru o „discuție interesantă”. Nu mă așteptam la mare lucru, dar sângele meu, sfetnicul înțelept, a înțeles mai multe, am fost copleșit de un val de energie vitală pe care-o mai trăisem doar în urmă cu câțiva ani, când mi se conturase în minte ideea monografiei Țoiu și mă înscrisesem la doctorat.

Seara am alergat la Sofia, care mi-a servit obișnuitul tratament ironic și tandru. Mă mai văzuse așa de câteva ori în viață și nu-și putea reprima defectul profesional de a mă cataloga drept maniaco-depresiv. În glumă, evident:

• Nu te pot compara cu ce văd zilnic la spital, dar ești pe acolo!

Alcătuiam un cuplu ciudat noi doi și, ca orice asemenea mulțime de doi, rezistasem fiecare mai mult decât ar fi bănuit oricare dintre membrii săi. Își petrecea prima parte a zilei la Obregia, ca psiholog clinician, unde făcea terapie cu drogați, alcoolici, sinucigași, violenți care îi erau trimiși de psihiatri, apoi, după prânz, fugea în centru, unde-și avea cabinetul personal. De altfel, așa ne cunoscuserăm: eram în pragul unei psihoze, fără s-o știu, pe atunci lucram la Muzeul literaturii române, „în centrală”, unde nu făceam nimic. Spre deosebire de colegii mei, însă, starea asta vegetală mă omora încet. Umblam pe holurile instituției, printre manuscrise și fotografii de scriitori morți, mângâiam sticla rece a cabinetelor ferecate și, de fapt, fumam maniacal în curtea muzeului până la ora închiderii. Lucram în secret la biografiile tuturor colegilor, în special la cea a directoarei, scriam în minte tomuri întregi despre evoluția biografică a oamenilor din jur, pentru ca în final să le șterg din minte. Când se umplea raftul biografic, o luam de la capăt, alegând alte cărări pe care s-o apuce subiectul cercetării. Eram constrâns doar de prezent, de o falsă finalitate la care trebuia să ajungă proza respectivă. Modul acesta de viață m-a condus la o teribilă izolare, la o glosolalie interioară care oprima orice tentativă de a exista normal. Acum, când îmi amintesc, se naște întrebarea dacă nu cumva în acei ani îmi atinsesem de fapt o împlinire a destinului interior, dacă fuga mea de acea stare nu fusese de fapt dovada lașității mele. Aveam o singură prietenă, de la departamentul editorial, care mă însoțea câteodată în curte, la fumat și care-și permitea unele remarce critice. Nu eram atent la igienă, la felul în care mă îmbrăcam, părul mi-l tundeam singur, cu o mașină de ras, dar doar atunci când simțeam asupra mea privirile nemulțumite ale directoarei. Simina era singura însă care mă pleznea din când în când, și asta nu pentru că-i dădusem eu de înțeles că i-aș permite asta, ci pentru că așa era ea, o femeie directă care părea să fi sărit direct din fașă la vârsta de patruzeci de ani, când deja ai fie prea mult, fie nimic de pierdut, oricare variantă fiind una eroică. De aceea poate că m-a uimit când mi-a spus că face terapie și că mă roagă să fac o încercare. Eram doldora, ca întreaga mea generație, de prejudecăți legate de psihoterapie, de psihopupu și de „mami și tati”. 

• Ce poate, Simina, să-mi spună mie un om ca ăla? Adică ăia au cazuri grave, oameni cu nevoi, mă duc acolo și ce zic? Că nu mă spăl, că fumez prea mult și vorbesc singur?
• Poate dacă n-ai fi atât de țăran, ți-ai da seama că numai și discuțiile legate de tine, într-un spațiu de unde nu iese nimic din ce spui te-ar ajuta… Da tu dă-i înainte cu ce ai văzut la televizor și ai citit la mâna a patra. Până o să te ia salvarea de la Sala Rebreanu.

Într-o seară, după serviciu, am plecat spre casă și, odată coborât la metrou, la Romană, așteptând între alți o sută de oameni drumul spre Aurel Vlaicu, am început ca de obicei să scriu în minte biografia colegilor de peron: toate acele fire biografice se înfășurau unul în jurul celuilalt, ca niște șerpi, apoi am simțit că mă prăbușesc, că în fața mea se cască un hău negru, duhnind a șerpărie, că mai am doar doi pași până la moarte, pe care ar fi bine să-i fac, să scurtez o existență atât de cenușie și de lipsită de sens încât nu justifica nici aerul pe care-l respir. Am simțit o mână pe braț, care m-a prins ferm, am deschis ochii: mă aflam pe buza peronului, gata să cad pe șine.

• Vă simțiți bine?

M-am întors spre voce și am văzut o fată înaltă, aproape cât mine, cu ochelari rotunzi și un fular învârtit șic în jurul gâtului. Mă ținea cu o forță nebănuită de braț, părea hotărâtă să nu-mi dea drumul. 

• Sunt bine, am bălmăjit, amețisem. Mulțumesc.

Și-a pus în ureche casca pe care o scosese și s-a îndepărtat, privindu-mă cu neîncredere peste umăr.

Am luat întâmplarea ca pe un semn că trebuie să continui, chiar dacă nu era mare lucru în viața mea. În noaptea aceea am adormit construind în minte o biografie fetei care mă salvase. În semn de mulțumire, i-a dăruit o poveste fericită de viață, lucru pe care-l făceam foarte rar, îndeosebi când construiam variante alternative al existenței mele.

Sunt un Decrețel. Îmi datorez existența tovarășului Nicolae Ceaușescu și celebrului său Decret 770, apoi am devenit un orfan al tovarășului, am supt de la țâța tovarășei și am avut onoarea de a-l însoți în război pe Bruce Lee.

*

După înmormântare, Paul a mai rămas două zile alături de madam Viorica, destul cât să nu pară că e dezinteresat. A trebuit să-și recunoască faptul că ultimele zile alături de doctorul Poenaru șlefuiseră senzația de groază și-l dotaseră cu o armură numai potrivită pentru a înfrunta finalul așteptat. A asistat împietrit la sosirea celor două femei ale orașului specializate în moșit și îngrijirea mortului – dublă specializare, care altfel l-ar fi amuzat -, la pragmatismul agitat al Mariei și la tânguirile dionisiace ale doamnei Viorica, care îl oprea pe holul întunecat al casei, îl îmbrățișa și bocea cu el în brațe: „Cu cine-ai lăsat, Dumitre, băiatul ăsta? Sărăcuțul orfan! Pe mine cu ce m-ai lăsat?”

Acel „Cu ce?” rezuma de fapt starea de spirit a femeii, iar lui Paul senzația de scârbă îi stârnea pasiuni furtunoase, porniri violente, așa că ieșea în curtea din spate pentru a fuma și a se liniști. A asistat împietrit la înmormântare, unde au ținut un discurs pompos primarul legionar, dar și șeful Gării, Stamate, care purta și el o cămașă verde ce-i pleznea peste burtă. S-a vorbit despre abnegația profesională a doctorului, despre sacrificiile făcute de acesta, despre familia frumoasă pe care o lasă în urmă. 

La masa de parastas, primarul a anunțat-o pe madam Viorica, cu voce îndurerată, copleșită de nedreptatea pe care o transmite, că are cel mult o lună ca să elibereze casa, pe care orașul trebuia s-o pună la dispoziție viitorului doctor. Doamna Viorica a început să plângă deasupra pilafului sârbesc pe care-l împărțea dintr-un castron tuturor mesenilor. Toată lumea lăsase privirea în farfurie, mai puțin impiegatul Legionar, care a ținut să concluzioneze în gura mare:

• Doamnă Georgescu, sunt vremuri grele pentru toată lumea. Ce noroc că aveți copii mari, descurcăreți, mai ales pe domnișoara Maria! Poate și domnul Paul o să pună mâna la muncă acum. Țara are nevoie de oșteni și de muncitori, nu de filosofi.

Paul și-a imaginat că-i aruncă un pumn de pilaf în față: scenetele acestea imaginare îl salvau de multe ori de la acțiunea propriu-zisă. În seara aceea s-a hotărât ca doamna Viorica să lichideze ce bunuri mai aveau prin Țăndărei și să se mute la București, împreună cu Maria, care stătea în două camere undeva prin spatele Colței, la o curte cu mai multe case. Paul urma să-și găsească și el de lucru ca să ajute la întreținerea bătrânei, dat fiind că bursa regală pe care o primise nu-i ajungea decât pentru propria chirie. Veneau vremuri grele, iar Paul se pregătea să intre într-o altă vârstă a tinereții.

S-a întors singur, pentru că Maria plecase cu tânărul doctor cu o seară înainte, deloc dornică să împartă drumul cu băiatul șchiop care nu părea niciodată dispus să vorbească cu ea. La despărțire simțise nevoia să-i spună câteva cuvinte plină de încărcătură pedagogică:

• Paulică, gata, s-a terminat cu copilăreala, de acum ești bărbatul familiei. Cum ajung, îți caut o slujbă la Poștă, sigur îți găsesc ceva.

Ploaia stătuse de o zi și în casă intrau razele unui soare anemic. Pridvorul era granița dintre aerul primăverii și mirosul de urină și medicamente care încă persista în interiorul casei. Și-a spus că aceasta va fi ultima amintire care-l va lega de fantoma tatălui său, mirosul acesta corporal, putrid.

• Maria, ține-ți Poșta aia și bagă-ți-o cur. Ne vedem o dată pe lună să-ți dau bani, dar nu te mai băga în viața mea.

S-a-ntors pe călcâie, fără să-l salute pe tânărul doctor Nicolescu, care meșterea fâstâcit ceva la fermoarul unei valize.

În ultima noapte a trebuit să îndure discursurile sfâșiate de bocete ale doamnei Viorica, preocupată de viitor.

• Mamă, cum a ajuns tata medic aici, în curul lumii? a întrerupt-o în mijlocul unui asemenea discurs pe preoteasa îndurerată.
• Îți interzic să vorbești așa de locul ăsta, unde nu ți-a lipsit nimic! i-a răspuns imperial cucoana.

În noaptea aceea de insomnie s-a întrebat, mai departe, cum ajunsese doctorul Poenaru, omul pasionat de salvarea celorlalți, de știință, dar și de o stabilitate aticistă a lumii, să-și împartă viața cu femeia asta lipsită de spirit. Spre dimineață a plâns, pentru prima oară după ce îi ținuse tatălui mâna într-a lui. Și-a reamintit discuțiile lor contradictorii, „certurile politice”, după cum îi plăcea doamnei Viorica să rezume și a simțit cum i se strânge inima. Drumul de întoarcere spre București a fost parcă învăluit de cețurile unor premoniții lugubre. Era, așa cum îl numise doamna Viorica, orfan, și simțea starea cea nouă cu toată ființa, parcă se făcuse mic, un copil care fugise cu trenul de acasă, o casă goală, năpădită de nămol, o mâzgă puturoasă care inundase pivnițele, apoi urcase înspre cercevelele ferestrelor, apăsase asupra geamurilor până acestea cedaseră fără zgomot, se scursese pe covoare, intrase în mobile, apoi căptușise pereții și inundase podul unde părinții depozitau mobilă veche și amintiri din pruncia celor doi copii, așa cum fac părinții, sperând ridicol să păstreze ceva din propria tinerețe. Fugea din casa năpădită de miasme , iar ultimele amintiri se legau de ciorovăiala ideologică pe care o purtase cu un tată ale cărui acțiuni contraziceau propria poveste de viață. Începuse să intuiască faptul că părinții cer copiilor o lașitate care să le asigure idealizatul trai bun, mediocritatea căii de mijloc care lor le repugnase în tinerețe.

Trenul se târâia prin Bărăgan, câmpiile nesfârșite păreau butaforia unui spectacol de teatru, unindu-se la orizont cu cerul cenușiu ca un cazan cu leșie, din când în când prin fața ochilor îi trecea câte o haltă cărămizie încadrată de doi copaci scheletici, în care așteptau, cu coșnițele alături, țărani famelici, cu obrajii supți și priviri goale. Poate că doctorul Poenaru, care îi slujise pe acești oameni, avusese dreptate, poate că acțiunile lui ilegale din București nu aveau nici cel mai mic efect benefic asupra vieților acestor morți vii. Și-a amintit broșura lui Caragiale, scrisă la Berlin, 1907 din primăvară până’n toamnă, de durerea care izbucnea ca puroiul din fiecare rând al acelui pamflet care a enervat pe toată lumea în țară, pentru că autorul avusese îndrăzneala să ne pârască Occidentului, acolo unde tânăra națiune era privită cu simpatie.

*

Borges scrie în Evaristo Carriego că orice biografie este încercarea unui om de a vinde celui de-al doilea visările unui al treilea. Nu e valabil în cazul meu: dat fiind că nu mă adresez nimănui și nici nu am făcut-o vreodată, ce încerc eu este să-mi vând singur visul unei alte vieți. S-ar putea spună că sunt asemenea unui vampir, pentru că nicio biografie nu-mi ajunge decât temporar, mă liniștește ca un basm pe care mama i-l spune copilului ca să-l adoarmă, deși nici imaginea aceasta nu-mi vine decât ca infuzie livrescă, pentru că n-am avut niciodată mamă sau tată. Sunt orfan, așa cum a devenit Paul pe drumul de întoarcere de la Țăndărei, cu adăugirea că el a avut experiența copilăriei fericite – care fericire nu e altceva decât ignoranță -, spre deosebire de mine.

Biografia mea începe incert – adesea mă gândesc că bietul meu biograf va avea de muncă nevoie-mare sau, așa cum fac eu, va suplini începuturile vieții mele cu imaginație poetică și nisipuri mișcătoare.  Nu știu în ce an m-am născut, nu mi-am cunoscut niciodată părinții, îmi amintesc doar că m-am cocoțat din Iad, m-am agățat cu ghearele de marginea prăpastiei, mi-am rupt unghiile în rădăcinile care izbucneau din pământul uscat și m-am tras cu toată forța pe buza gropii, de unde m-au ridicat două mâini păroase ca două labe și m-au aruncat în spatele unui camion cu prelată. Atunci am luat parcă prima gură de aer, după ani de zile în care-mi ținusem respirația. În somn, am parte de incursiuni amare în acei primi ani pe care nu mi-i amintesc: gratii de lemn, ființe despuiate, fețe murdare, mirosul fetid, un copil asemeni mie care bălăngăne în aer stârvul unui șobolan. Și loviturile, frica perpetua, foamea, da, foamea de care n-am scăpat încă, ca-n povestirea cu Jack London cu marinarul naufragiat urmărit de lup, care după salvare, e prins că îndeasă pesmeți în saltea. Dacă mi-e frică de ceva pe lumea asta, atunci spectrul foametei e cel care mă îngrozește cu adevărat. Povestea mi-am aflat-o, sau mai curând mi-am încropit-o din șoaptele bibliotecarului din Alexandria, nea Ciciu (românizare a italienescului Don Cicio), primul meu tată de pripas. 

Am fost unul dintre orfanii lui Ceaușescu, un copil abandonat, un avorton înfiat de statul comunist care m-a luat precum lupoaica capitolină și m-a crescut, dar cu mai puțină dragoste. În visele mele recurente, ies târâș dintr-o casă enormă, cu tavane foarte înalte și cobor în patru labe treptele ce duc dinspre cerdac înspre curtea înverzită, năpădită de buruieni suntem mai mulți, am mereu conștiința unor prezențe, toți mergem în patru labe ne precipităm spre lumină și ne prăbușim pe acele scări de beton, ciobite la muchie. Soarele e orbitor, după întunericul și miasmele interiorului, așa că rămânem prăbușiți în iarbă, ca niște animale eliberate din captivitate, neștiind ce să facă cu libertatea lor. Numai că pentru noi libertatea e iluzorie, pentru că ierburi înalte ascund un gard foarte înalt, care dă înspre pârleazul de lângă sat. Iarba e de un verde crud, e grasă și începem să paștem ca niște porci, smulg firele cu gura, câteodată tulpina unei buruieni e prea încăpățânată și-mi taie buzele, dar nu mă las, pentru că mi-e foame. Mă dor fălcile, pentru că în restul timpului le țin încleștate, asta îmi amintesc, durerile de maxilar și scrâșnetul dinților, ca o piatră de ascuțit cuțitul, încadrată armonios în scrâșnetele copiilor din jur. 

Câteodată, de după gard se aud vorbe, se aud murmure, un limbaj diferit de urletele celor mari din casă, și știm că acel limbaj înseamnă câteodată mâncare, așa că alergăm de-a bușilea, știu că pot să mă ridic pe picioare și pe labele din față și să ajung mai repede la gard, despart fasciile tufișului și văd fețe, la înălțime care-mi vorbesc cu blândețe, deși chipurile lor exprimă groaza și sunt nedumerit, pentru că eu nu pot inspira groază, eu sunt cel care-o trăiește, mă prind cu labele din față de ochiurile din sârmă și mă trag până reușesc să mă țin așa, aproape drept, deși îmi tremură genunchii și-mi vine să vomit, iar o mână străină îmi strecoară cocoloașe de pâine prin gard, iar eu o culeg cu buzele dintre degetele unite și în treacăt ling acele degete, pe care le știu sărate. Mă abțin să mușc, deși intuiesc că ceea ce mi-ar intra în gură m-ar inunda cu sare și căldură.

Apoi a venit ridicarea în două picioare. S-a întâmplat brusc, fără să-mi pun în gând, la început m-am aburcat ținându-mă de tulpina unui copac, încercând să ajung la o nucă, dar era prea departe și chiar atunci, când eram gata să mă-n torc în patru labe, am auzit duduitul unui fruct care izbea pământul și știam că dacă nu mă mișc repede o să mi-o ia altul, așa că am alergat până la ea, mi-am înfipt dinții în coaja amară și supt până când mi s-a făcut rău și am dat afară un șuvoi de fiere. Dar stăteam drept, labele-mi deveniseră picioare și mâini, asta nu-mi putea lua nimeni. M-am uitat în jos, la burta imensă care-mi pleznea de sub coaste și am pășit cu neîncredere, învățând dintr-o dată, așa amintesc, ca pe o revelație fără pregătire, că sunt gol și m-am rușinat.

În seara aceea, tovarășa pedagog m-a văzut stând în picioare în pătuțul de fier cu zăbrele, încercând să-mi contemplu puțulica, pe care n-o vedeam din cauza burții, așa că m-a îmbrăcat cu un cămeșoi din pânză aspră și m-a legat de mâni și de picioare cu tifon, de grilajul patului. M-am chinuit toată noaptea, pentru că mă mânca pielea. Tot în noaptea aceea am început să disting de scrâșnetul dinților gemetele de foame, dar și de durere. Cea din urmă era semnul clar că Burtică își alesese victima. Burtică era bine făcut, un adolescent deja care părea să extragă din aer substanțe magice sau pe care îngrijitoarele îl hrăneau pe ascuns din cine știe ce motive. Avea gâtul gros și pumnii ca niște ciocane, cu care-i plăcea să ne bată. Își alegea câte-o victimă în fiecare noapte, pe care-și exersa loviturile de pumn. Fiecare noapte în care Burtică mă trecea cu vederea era o mică victorie și am început să-mi imaginez că sunt invizibil, că pot cu puterea minții să mă fac nevăzut, ca într-un basm de Petre Ispirescu pe care ni-l citise Pedagogul într-o seară. Sunt convins că în anii aceia am dobândit puterea de a trece nevăzut sau, mai bine spus, nebăgat în seamă de ceilalți. Este cel mai de seamă talent al unui biograf.