Ca de obicei, sunt în întârziere. Cu textele pe care trebuie să le predau, cu proiectele, cu găsirea unui angajament, cu menținerea echilibrului și, în general, cu viața. În oraș e în desfășurare Taifas, un festival cu specific balcanic, etichetă de care însă se ferește multă lume bună. Săracilor și celor care se mențin cu greu pe linia de plutire între două salarii sau două rate le pasă mai puțin cum se numește spațiul geografic în care-și duc existența. Elita culturală a burgului se zbate de ceva vreme să ne debalcanizeze pentru a ne putea (re)integra mai bine în Mitteleuropa. Problema unor intelectuali de sistem e că opiniile lor politice sunt, în general, previzibile și maniheiste, ancorate în realitatea interesului personal și imediat. Indiferent de sistemul căruia îi slujesc, creionează mereu în nuanțe grave, cu tuș negru, diferențele dintre bine și rău. Între bad guys și good guys. Doar că lumea reală nu prea arată și nu funcționează așa.
Mă plimb noaptea prin Piața Lahovary cu regizorul Bruno Anković după premiera pe tărâm românesc a filmului său Proslava. Discutăm vrute și nevrute în fața unei sticle de vin roșu la barul Reciproc. Îi spun că a doua zi organizez un eveniment cultural cu specific iugoslav și-l invit să treacă dacă are chef. La întrebarea despre ce-i vorba acolo, îi răspund printr-un cuvânt care îmi vine pe loc, ca prin magie, din neantul imaginației: neozenitism. Adică muzică punk-rock și new wave de la începutul anilor `80, atelier de benzi desenate underground și lansarea fanzinei literare dedicate autorilor neconsacrați Zeleni konj (Calul verde), singura de acest profil în limba sârbă din România. Totul asezonat cu pleșcavițe și burek, în cel mai pur stil est-european. Omul a venit și nu i-a venit să creadă că-n Timișoara zilelor noastre cineva ascultă trupe prekum Paraf, Termiti, Pekinška Patka, Disciplina Kičme, KUD Idijoti, Šarlo Akrobata, etc. În punkul iugoslav s-au întrepătruns conceptele avangardiștilor zenitiști din anii `20 și antiestetica tinerilor răzvrătiți și marginalizați de la sfârșitul anilor `70 din Occident. Nihilism balcanic pe ritmurile clasei muncitoare britanice.
Timișoara a fost, fără doar și poate, un oraș de la periferia Imperiului Habsburgic și a Europei Centrale, doar că între timp a căpătat și ușoare nuanțe de Isarlâk, care nu fac decât să-i sporească farmecul. Totul depinde de dozaj, pentru mine e important e să rămână o sursă inepuizabilă de inspirație. A nu se uita faptul că Banatul a fost pașalâc între 1552 și 1716, chiar dacă în prezent a fost ștearsă aproape orice urmă a prezenței otomane în zonă. Traversăm o perioadă interesantă, a redescoperirilor identitatare și regionale, a reconfigurărilor geostrategice și empirice. Balcanii au fost mai mereu un spațiu al contradicțiilor, antagonismelor și paradoxurilor. Pe cât de creativ, debordant, colorat și plin de viață este în unele situații spiritul acestor meleaguri, pe atât de mari sunt tragediile și traumele provocate de paranoia micilor diferențe. Din vremea ilirilor și până astăzi popoarele băștinașe, dar și cele care li s-au alipit ulterior, par să repete la nesfârșit aceleași greșeli și păcate. Divide et impera în cea mai pură formă. Cu toate astea, Timișoara a reușit să-și creeze o proprie stare de spirit, în care raportarea la niște valori culturale comune a fost mai importantă decât originea etnică în sine. Cred că numai aici e posibil ca gaşca de la agenția de pariuri din cartier să-i spună albanezului ce lucrează la brutărie „sârbule” fără ca acesta să se supere.
Eu greu de explicat în cuvinte de ce-mi place și displace în același timp un spațiu sau un fenomen, așa că voi încerca să surprind în rândurile ce urmează, cu o inevitabilă doză de subiectivism, câteva aspecte ale mentalității comune balcanice bazându-mă, evident, pe propria experiență.
CULTURA ORALĂ
Imaginează-ți, intri într-un birt care duhnește a fum de țigări, ca pe vremuri. Organizezi un evenimet neozenitist, de promovare a spiritului balcanic, în care încă mai crezi în ciuda tuturor contraargumentelor solide. Faci slalom nocturn printre sticle de bere, șpiluri de cărți, postere decolorate și steaguri ale rebelilor de odinioară. O ploscă de coniac de casă, denumită generic ”Metallica”, circulă din mână în mână, ca într-o deplasare onirică. Se discută despre politică, război, literatură și, mai presus de orice, se ”dau dume” despre tot și toate. Asculți, povestești, râzi. Ai vrea să poți reține cât mai multe secvențe din acest vodevil spontan și gălăgios, dar știi că până mâine toate se vor risipi spre un Neverland al sarcasmului.
Înclinația spre batjocură, derâdere, bâză și oha e înscrisă în codul genetic al ființei colective balcanice. Cineva încearcă să definească chintesența electoratului mioritic aducând în discuție erecția ciobănașului care s-a pozat la stână lângă Elena Udrea. Altcineva evocă dezmâțul de la Căcâna (fabulos nume!) alături de spicuiri din eseul lui Octavian Paler „Don Quijote era nebun?”, în care se explică, printre altele, de ce n-ar fi putut să fie niciodată român celebrul cavaler spaniol. Cum să fii eroic împotriva cuiva care spune bancuri şi care amenajează câte un talcioc pe orice Golgotă, se întreba autorul?
Îți mai iei o bere și tragi cu urechea la trecerea irecuperabilă a timpului. Din boxele laptopului răzbat sonorități vesele și grave, de la Creedence Clearwater Revival la Bauhaus, de la Vangelis la Joy Division și de la Bajaga la Erode, o trupă de punkeri din Italia. Asiști la discuții aprinse, angajate și motivate ideologic, care eșuează, invariabil, în bășcălie. Nimic nu pare suficient de măreț sau demn de respect pentru a nu fi pângărit după ce se ”dezgroapă securea miștoului”.
Becul din wc-ul pentru bărbați nu funcționează, dar nimeni nu pare deranjat să se ușureze cu ușa întredeschisă. O fraternizare dezinhibantă întru grosolănie. Te plimbi cu gândul prin labirintul întortocheat de amintiri, povestiti și istorisiri bahice ale comesenilor. Există ceva lynchian în oameni. Dacă ai cere o foaie și un pix și te-ai apuca să scrii ce-ți trece în acest moment prin cap, ceilalți te-ar privi ca pe un ciudat. Nu-ți poți permite să întrerupi magia irepetabilității clipei, nu poți strica farmecul evocărilor orale încercând să le prinzi în capcana cuvintelor așternute pe hârtie.
”Știi ce înseamnă, de fapt, progresul, emanciparea, ridicarea nivelului de trai, kilu` meu?” glăsuiește cineva. ”Pe vremuri bețivii întrebau la plecare dacă au plătit tot ce-au băut, azi întreabă dac-au băut tot ce-au plătit. Dă-ți-i, bă, în plm!” Simți că te ia somnul, ești amețit. Îmbraci geaca îmbâcsită de fum și iei la pas orașul care miroase a parfum din altă epocă. Pe Podul de Fier dai nas în nas cu o țigancă care cerșește un leu. Scoți o bancnotă de cinci și i-o întinzi. ”Să-ți dea Dumnezeu sănătate și moarte ușoară, să nu te chinui, că ești om bun”, îți zice dispărând în noapte.
PROTOCRONISMUL
Acum câțiva ani cineva m-a adăugat într-un grup de paraistorici în care m-am delectat, la propriu, citind vreo jumătate de oră comentariile sub o postare despre ”adevărata” istorie a Balcanilor. Chiar dacă personal am destule dubii față de istoriografia oficială, pe care de multe ori o consider mult prea pasivă și conformistă, disputa unui albanez, a unui român, a unui bulgar și a unui sârb pe tema ”celui mai vechi popor din Balcani” (și implicit din lume), mi-a umplut sufletul de nectar.
Mi se pare fascinant că există oameni convinși că-și cunosc descendența directă până în urmă cu 30.000 de ani, că au descrifat codul secret al limbii lui Dumnezeu, că strămoșii lor au colonizat pământul din Peru până în Japonia și că toți vecinii lor sunt, fără excepție, niște uzurpatori și barbari.
Asta în condițiile în care propriile guverne și elite îi tratează ca pe niște paria și fac tot posibilul să-i mențină în mizerie, sărăcie și dezbinare. Nu degeaba scria Celine: ”Niciodată, sau aproape niciodată, cei neînsemnaţi nu se întreabă care sunt cauzele tuturor relelor ce le îndură. Se urăsc doar unii pe alţii şi asta-i de ajuns.”
Mi-am adus aminte cu această ocazia cum cântau niște lăutari țigani într-un film noir sârbesc din 1968: „Biće skoro propast sveta, nek propadne nije šteta” („Va veni în curând sfârșitul lumii, să se sfârșească, nu-i nici o pagubă”).
SUPRAREALISMUL
Un cunoscut virtual mi-a scris la moartea fostului primar al Zagrebului, Milan Bandić, că acesta a răposat așa cum i se cuvine unui personaj suprarealist: în timp ce gătea ciorbă de burtă pentru oaspeți. Mi se spune că în ziua de astăzi nu există nici un regizor suficient de sofisticat pentru a comprima în două ore biografia unui asemenea personaj. Ettore Scola a murit, Kusturica s-a îndepărtat mult prea mult de satiră în favoarea dramei iar frații Coen nu pot bunghi spiritul balcanic în toată plenitudinea sa. Iată o posibilă temă de casă pentru Bruno Anković, dacă i se pare interesant subiectul.
De fapt, suprarealismul este adevărata noastră realitate – spontană, brutală și magică, indiferent de paranoia care ne determină existența pe aceste meleaguri. Nici o minte, oricât de excentrică ar fi, nu poate suplini originalitatea acestui mare și anonim neînțeles – poporul. Imaginația mi-e inundată de multe potențiale secvențe de film, de fapt, secvențe de viață. Niciodată un întreg, ci numai scene, frânturi, cioburi, proză scurtă, punk social.
Dacă aș fi implicat politic, aș milita pentru crearea unui Schengen balcanic. Evident, zona nu s-ar numi Schengen, ci, să zicem, Dedulești Area. Sau Jegălia. Sau Sozopol, depinde unde vor semna acordul de liberă circulație reprezentanții României, Bulgariei, Serbiei, Muntenegrului, Bosniei, Greciei și Albaniei. Turcii sunt prea imperialiști pentru această anarho-comună balcanică, așa că vor fi lăsați în stand-by, până-și schimbă năravul. Stema entității comune va fi, evident, un mic (mititel, ćevap), alături de care va fi permisă etalarea specificului local: în Bosnia pavlaka, în Serbia ceapa tocată, în România muștarul, în Bulgaria boiaua, etc. Nici un comisar european, secretar de stat american, ministru rus sau demnitar chinez nu va putea intra în spațiul Dedulești/Jegălia fără să stea cel puțin patru ore în vamă. Orice turist străin care vine la Govora, Bela Crkva, Slănic Moldova sau Balcik trebuie să prezinte (și ofere) garanții financiare la orice oprire a poliției rutiere. Imnurile ar putea varia democratic în funcție de eveniment: ”La birtuțul din pădure”, “Nopțile în birturi eu mi le petrec” sau “”Pizda materina” a trupei croate Brkovi. Și dacă ar fi să fie zi de meci, putem adopta și un slogan propus acum câțiva ani pe tarlalele județului Timiș de gruparea Drojdierii: ”Cine nu bea cu noi, bea împotriva noastră”. Degeaba ai sute de rachete, dacă nu te ține rânza la două navete. Să vedem câți rezistă.
CIVILIZAȚIA PĂLINCARĂ
Am citit în urmă cu niște ani despre aventurile temerarului călător bănățean Andreas Gebhardt care ar fi ajuns, înainte de Primul Război Mondial, rege sau șef de trib printre niște băștinași din Timor. Mi-am adus aminte de această ispravă în timp ce beam o cafea turcească pe terasa restauranului „Promaja” (s-ar traduce prin ”curent”, în sensul de ”țug”) din Tršić, Serbia, în compania unei traducătoare din Maribor și a unui băiat din Inđija, care a constatat că, iată, fiecare venim dintr-o zonă diferită a fostei Austro-Ungarii (Štajerska/Stiria, Srem/Syrmia și Banat). Când am început să aprofundăm subiectul, ne-am dat seama că toți suntem, într-un fel sau altul, originari din vechiul Hum (țările medievale Zahumlje, Pagania, Travunia, de pe teritoriile de astăzi ale Dalmației, Muntenegrului, Herțegovinei). Venirea otomanilor a schimbat configurația etnică și dinamica demografică a zonei, mii de familii luând, mai devreme sau mai târziu, drumul pribegiei. La fel cum se întâmplă și astăzi, din alte rațiuni, în era neoliberală. Vorba unui cântec, „kada lutat počmeš, nikad tome kraja” (”când începi să rătăcești, nu mai ajungi la vreun capăt”). Milan, băiatul din Inđija, a povestit despre experiența incredibilă a unchiului bunicii sale, care a ajuns, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, în Peru. Fiind un personaj expansiv, extravagant și iubitor de viață, a făcut o sumedenie de copii cu femeile băștinașe. După câteva decenii i s-a pierdut urma, dar familia și-a adus aminte de existența lui prin anii `70, când o cunoștință le-a spus că-n cartea de telefoane a orașului Lima a dat de numele de familie Masleša. După apariția motoarelor de căutare și a rețeleleor de socializare, Milan și verișorii lui au avut curiozitatea să-și bage nasul pe internet și nu mică le-a fost mirarea să dea de câteva zeci de persoane cu prenume tipic spaniole, dar care purtau numele de familie… Masleša! Unii dintre cei contactați chiar auziseră de strămoșul comun, ”el serbio loco”. E și asta o chestie, să dai se niște neamuri cu fețe de indieni Quechua purtând un nume de familie sârbesc. Dar nu mă mai miră nimic, având în vedere că un alt sârb, originar tot din vechiul sud iliric, Aleksandar Bilanović, care trăiește de câțiva ani în Peru și pe care-l urmăresc pe facebook, a devenit primul producător de țuică de mango din America de Sud. Se pare că așa cum nu poți scoate ayahuasca din cultura indigenilor din Amazonia și bazinul Orinoco, nu poți scoate nici spiritul răchiei din fibra omului balcanic. A avut dreptate Lorin Fortuna, sîntem reprezentanții unei civilizații pălincare.
TURBO FOLK ȘI GENERAȚIA TIK-TOK
În rarele momente când merg la Mall văd tineri care iau masa cu telefonul în mână. Scriu mesaje între două îmbucături. Citesc postări și comenturi în timp ce se plimbă. Nu ies bine de la budă că-și și scot androidul, nu l-au verificat de treizeci de secunde. Coboară și urcă scările rulante scrolând iPhone-urile. Merg pe stradă uitându-se la clipurile de pe Instagram și Tik Tok. Din reflex, îmi vine și mie să mă uit la telefon. E ca pe vremuri, când fumam. Îmi umpleam timpii goi, eram ocupat cu ceva. Fumatul ține însă de un ritualism hedonist, dependența de telefoane și rețele e o formă de manipulare mai sofisticată. O știu prea bine, însă tot acolo stau. Controlez situația, îmi spun în sinea mea, dar controlez pe dracu`. Aș putea pur și simplu să ies, să mă deconectez, să mă eliberez, dar ceva tot mă ține acolo. E un drog extrem de complex, precum heroina descrisă de personajul Renton în filmul ”Trainspotting”. Când omul primitiv își însușește beneficiile tehnologiei și nu dispune de o viziune mai amplă asupra consecințelor folosirii excesive a acesteia, avem de-a face cu fenomenul numit turbo-folk, a spus odată artistul Antonije Pušić, alias Rambo Amadeus. Turbo-folk-ul nu se reduce doar la kitsch-ul din muzica balcanică, așa cum greșit consideră unii, ci se extinde până la pionierii transumanismului care fac bășcălie de orice formă de spiritualitate.
CREDINȚĂ
La începutul fiecărui an la televizor se transmite celebrul concert de la Viena, dar parcă prefer să ascult la căști cântecele vechi ale lui Ljubiša Stojanović-Louis. Printre ele se disting ”Ne kuni me, ne ruži me, majko” (”Nu mă blestema, nu mă ocărî, mamă”) și ”Prenpadura”, o variantă stâlcită a melodiei românești ”Prin pădurea bradului”. Mă asortez parcă mai bine cu profunda amărăciune balcanică decât cu impecabilul ”glamour” vienez. Mentalitatea lor și a noastră sunt descrise într-o excelentă povestire a lui Dragan Velikić, fost ambasador al Serbiei în Austria. A scormonit cu măiestrie prin cenușa manieristă a fostului imperiu și a scris cu precizie de ceasornicar, într-o manieră incisivă, celiniană, despre ipocrizia și complexele lor de superioriate, cât și despre fatalismul și sălbăticia care ne caracterizează la rându-ne. Adevărurile ascunse pot fi dureroase, dar la un moment dat ies inevitabil la suprafață.
Când eram copil îmi plăceau programele de revelion, acum prefer să mă uit la filmări proprii din birturi, la desene animate americane din anii `30-`40 sau la filme rusești. Am revăzut ”Zboară cocorii” și mi-am propus să văd și ”Război și pace”, versiunea din 1965, dar pentru cel de-al doilea n-am avut stare. Când am fost la un curs de perfecționare jurnalistică la revista belgrădeană NIN, în 2005, l-am cunoscut pe scriitorul Dragan Jovanović, un tip care se declara păgân și avea o viziune absolut originală despre întreaga istorie antică. M-a invitat într-o zi la un whisky și m-a întrebat dacă l-am citit pe Tolstoi. Mi-a fost rușine să spun ”nu”, așa că am mințit zicând ”da”. Reacția lui a fost: ”Jebo te, kako je to dosadno!” (”Futu-i, cât poate să fie de plictisitor!”), după care mi-a mai turnat un pahar și mi-a zis să scriu ce și cum vreau, să n-ascult de nici un coleg de-al său de redacție și să nu iau cumva în seamă sfaturile lor.
S-a întâmplat ca doi oameni foarte cunoscuți, Pele și fostul papă Benedict al XVI-lea, să moară cam în același timp. Țin minte că odată s-au și întâlnit, iar Ratzinger, care probabil habar n-avea de fotbal, nu l-a recunoscut pe brazilian, așa că un consilier i-a șoptit la ureche: ”Er ist ein berühmter ehemaliger Fußballspieler” (”E un fost fotbalist cunoscut”). Aș fi curios să aflu ce se ascunde cu adevărat în spatele primei demisii a unui suveran pontif din ultimii 600 de ani, pentru că filmul ”The Two Popes”, care nu e neapărat rău, nu m-a convins. E mai degrabă o telenovelă tip Netflix pentru publicul larg, așa cum sînt și știrile din mainstream media. În afară de cei doi, la finele anului 2022 a murit și poetul Adam Puslojić, care a exercitat o influență mai mare în microcosmosul meu, având în vedere că l-am cunoscut personal. Nu voi uita niciodată o zi toridă de vară, cu terasele pline ochi în Piața Unirii din Timișoara, și pe Puslojić, bine machit, recitând la microfon și acoperindu-i pe toți, ca un demiurg, din Nichita Stănescu. În locul unei concluzii de final (pe care oricum nu o pot găsi), am ales o poezie a neobositului, barbarogeniului Adam:
RELIGIA CÂINELUI
Alerg.
Viața de la oraș mi se pare tot mai ușoară.
E sănătoasă, se găsesc oase, peste tot e veselie.
Alerg.
Copiii sînt darnici, bătrânii sperioși.
Este lapte și pe străzi.
Alerg.
Lanțul e tot mai scurt.
N-am mai lătrat de o mie de ani.