RUGĂCIUNEA LUPILOR
după filmul Proslava al regizorului Bruno Anković
Despre originea toponimului Lika, regiunea din Croația de astăzi în care se petrece acțiunea filmului Proslava, există mai multe variante. Una dintre legendele locale se referă la cuvântul grecesc λύκος, care înseamnă lup, animal totemic al vechilor triburi iliro-balcanice. Dealtfel, e cunoscut faptul că-n zonă există o populație mare de lupi.
Viața băștinașilor și țăranilor din Lika, la poalele muntelui Velebit, a fost mereu dură și grea. O permanentă întrecere cu natura, o neîntreruptă luptă pentru supraviețuire. Într-un asemenea mediu începe viața micuțului Mijo, cel mai mare dintre copiii unei familii nevoiașe care trăiește la limita subzistenței. Tatăl său, un muntean aprig și complet abrutizat, mereu în căutare de resurse necesare traiului, nu arată niciun fel de afecțiune față de propria familie, condamnată la sărăcie și foamete. În timpul iernii singura sursă de carne sunt iepurii din capcanele puse în pădure. Dacă cineva îi găsește și-i fură, ghinion, familia n-are ce punse pe masă. Tatăl lui Mijo își calcă pe inimă și merge să ceară de mâncare sau un împrumut de la un vecin mai bogat, dar acesta îi oferă doar un pachețel de tutun. Mama, încovoiată de griji și muncile casei, e amenințată cu toporul în momentul în care se încumetă să-și exprime părerea. Din acest motiv Mijo pare mai atașat față se animale și sora mai mică decât față de părinți.
Într-o zi un dulău din cătun a mușcat un jandarm, motiv pentru care autoritățile au dat ordin ca toți câinii să fie goniți sau uciși. Mijo se vede nevoit să se despartă de singurul său prieten, patrupedul mereu voios și loial. Cu sufletul frânt, îl duce în pădure, îl leagă de-un copac și pleacă repede de acolo să nu audă schelălăiala și lătratul disperat al câinelui. Trauma datorată acestui episod se transformă într-o cicatrice pe viață.
Atmosfera filmului este una apăsătoare, întunecată, prevestitoare de rău. Dialogurile și replicile sunt puține, răzlețe, acompaniate de foșnetul codrilor, hăulitul lupilor și rugăciunile adresate în barbă lui Iisus Hristos și Maicii Domnului, față de care populația catolică din Lika are un adevărat cult. În casa familiei lui Mijo trăiește și un bătrân căzut la pat, bunicul său. Nemaiavând ce să-i dea de mâncare și devenind o povară pentru ceilalți, e luat în cârcă de către fiul său și dus în vârful muntelui, probabil într-un loc considerat sacru încă din vremuri păgâne, unde e lăsat să moară. Acest obicei a existat în satele izolate din muncii Dinarici până în anii `30 ai secolului trecut, iar în unele zone din Muntenegru chiar până în anii `60.
Copilăria și tinerețea lui Mijo sunt marcate de momente dificile, ierni aspre și lipsuri de toate felurile. În vara lui 1941 tânărul se pregătește să plece la o sărbătoare în oraș cu prietenul său Rudo, deja implicat în mișcarea ustașă, a cărei uniformă o poartă. Ei sunt urmați de Drinka, sora lui Rudo, iubita și viitoarea nevastă a lui Mijo. După o călătorie lungă, în timpul căreia taie și mănâncă un cocoș pe care l-au luat la pachet de acasă, ajung într-o poiană unde dau de un alai de săteni care mergeau să celebreze împreună apariția Statului Croat Independent, satelit al celui de-al Treilea Reich. E o zi frumoasă, însorită de primăvară, iar Mijo se uită cu admirație la uniformele oamenilor care salută cu brațul drept ridicat, la puzderia de steaguri naționale și costume populare. Pare o sărbătoare a bucuriei, a renașterii, a evadării din probleme și sărăcie. În mod evident, acesta este momentul în care eroul principal al filmului, fascinat de ceea ce vede, se hotărâște să devină membru al mișcării ustașe.
În film nu ni se spune ce a făcut în perioada dintre 1941 și 1945, atunci când reapare în poveste hăituit de partizani și comuniști prin pădurile ținutului natal. Tot ceea ce știm e că organizația din care a făcut parte Mijo a comis atrocități greu imaginabile împotriva populației non-croate, cu precădere sârbești. Dimensiunea unor orori a fost atât de mare încât până și naziștii au fost șocați și au intervenit pentru a-și mai domoli aliații.
Dacă a participat Mijo la așa ceva, nu știm cu exactitate. Poate fi condamnat doar pentru că într-un moment al tinereții a îmbrăcat o uniformă, crezând că participă la ceva măreț și nou pentru țara/poporul său? E posibil să nu fi știut cu ce se ocupă camarazii și superiorii săi, conducerea mișcării, guvernul? Greu de crezut, având în vederea mașina propagandistică omniprezentă și presa aservită regimului care nu ascundea nimic, din contră, bătea toba și chema cât mai multă lume să se alăture proiectului de ”curățare” a patriei. Pentru liniștea și fericirea poporului croat dușmanii trebuiau eliminați. Exista și un plan foarte coerent care a fost pus în aplicare în timp real: o treime din sârbi trebuiau lichidați, o treime alungați iar o treime convertiți la catolicism.
Regizorul filmului, Bruno Anković, nu judecă și nu condamnă niciun personaj, doar se întreabă, prin intermediul unui act artistic, cum de e posibil ca oameni care provin din cele mai defavorizate și sărace zone ale unor țări să devină membri sau susținători ai mișcărilor extremiste, contrar propriilor interese pe termen lung? Istoria ne spune că majoritatea liderilor mișcării ustașe au reușit să fugă în 1945, cu sprijinul bisericii catolice, în America de Sud, Australia, Canada, etc, de unde au continuat lupta împotriva Iugoslaviei comuniste până la dispariția acesteia în 1991. Nu același ”privilegiu” l-au avut membri de rând ai mișcării, lăsați în urmă să fie judecați de partizani sau tribunalele poporului, mai mult sau mai puțin legitime. Mulți dintre ei n-au apucat nicio judecată, fiind lichidați pe unde erau prinși. Într-o asemenea situație îl regăsim în iarna anului 1945 pe Mijo, încolțit din toate părțile și hăituit ca un lup singuratic prin pădure. Singura persoană care îi aduce de mâncare, pe ascuns, e nevastă-sa, Drinka, care îl roagă să se predea, poate așa are o șansă. El îi spune că trebuie să aștepte câteva luni, până se mai liniștesc apele. ”Dacă va ninge, s-a terminat”, zice la un moment dat, în sensul că nu va mai reuși să-și ascundă urmele. Zăpada va acoperi totul: pădurea, cătunul, sângele vărsat, morții, amintirile și viața. Chiar și acea zi frumoasă de primăvară, în care se duceau zâmbitori și fericiți spre marea sărbătoare a renașterii naționale, va îngheța și se va sparge-n bucăți.