La cumpăna imaginilor, cumpănirea istoriei
(noua alchimie a umanului)
Nu am avut de multe ori ocazia să particip la festivaluri de film, astfel încât, de data aceasta, am „profitat”, în sensul că m-am livrat întregului program și întregii programări, „înghițind”, „înfulecând” film după film, de câteva ori chiar câte trei pe zi, cu scurte pauze de cafea și de alte întăritoare și energizante între. Am adoptat o postură tactică de relativă pasivitate, de receptivitate cuminte și răbdare interesată, de deschidere prietenoasă, umilă, în același timp curioasă și respectuoasă, expunându-mă, eu pe mine, operelor de artă, lăsându-le și invitându-le să se răsfrângă, să se proiecteze în/pe mine, să mă scoată din mine ca să lucrăm împreună, altfel, altundeva.
Pentru că sunt tot mai convins că Balcanii sunt cel mai scurt ocol, cel mai practicabil și roditor drum indirect față de mine însumi, față de noi înșine de aici-și-acum, cel mai apropiat, dar totuși ocol, cea mai la îndemână și relevantă posibilitate de distanțare, de cunoaștere-recunoaștere de sine din imediat, de aproape, din vecini: juste à-côté, „drept-alături”, cum cvasi-hasidic spunea Derrida.
Iar acum, după acest maraton fericit, beatific chiar uneori – un adevărat extaz: întâlnire în afară, într-un spațiu virtual terț, de fiecare dată inventat, altul, cu arta –, singura tactică practicabilă este să vorbesc despre ce îmi amintesc, despre ce mi-a rămas, despre ce îmi revine, despre ce mă bântuie din(spre) aceste filme, pe scurt, despre ce aș dori, deja, să revăd.
Filme balcanice recente, strict contemporane, așadar. Ce mi-a rămas, ce mi s-a imprimat, sedimentat, precipitat din ele, după interacțiunea cu ele, ce a con-crescut din noi, din întâlnirea noastră?
Ce fac artiștii cu realitățile atât de pline și de grele ale acestei „zone”, ale acestor istorii? Cum se poate lucra cu ele, știind că pot risca să te înghită, să te aservească, să te distrugă? Proba supremă a artei: cum să „prelucrezi” un „complex”, o concrescență de realități cultural-istorice atât de frământate?
Și, pe de altă parte, nu tocmai arta este singura care poate face ceva, cu așa ceva? Nu tocmai arta trebuie să inspire o anumită artă de a trăi, a trăitului în comun, împreună, a con-viețuirii? Nu tocmai lipsa sau refuzul artei, în sensul cel mai larg și mai difuz, dar și mai strict, mai „tare” cu putință, a dus și continuă să ducă la catastrofe? Cu atât mai mult în cazul filmului, artă a imaginilor de realitate prin excelență, capabilă să lucreze cu imaginile noastre mentale reciproce, cu reprezentările și stereotipurile unora despre alții, care de multe ori – ca în cazul, eminent din acest punct de vedere, al Balcanilor – ne unesc tocmai prin dezbinare, legându-ne exploziv, prin diferenduri.
Mai multe impresii sau senzații, așadar, pe care le cred generalizabile într-un anumit portret sau stare de spirit generică, proiecție, fie și de moment.
În primul rând, este vorba de ceea ce se cheamă filme de autor și chiar filme de artă, profund europene deci și, mai ales, non-americane, extra-americane. Dar și, mai important și actual, rezistent sau remanent-europene.
Planuri lungi de tăcere, în care și protagonistul, și noi, spectatorii, gândim, suntem arătați gândind, cugetând la acțiunile și la viețile noastre, împreună: ne unește, ne reunește tăcerea gândirii, „pauza de gândire”. Adică acțiunile reflectate, non-automatismele și anti-reflexele, postura umană și umanizantă prin excelență.
Una din zilele în care Hemme moare (actor și regizor, Murat Firatoğlu, Turcia, 2024): în plină epocă a paranoiei conspirativiste, o conspirație obiectivă, contingentă, a binelui – a amânare și abatere, o deviere a cursului acțiunii pentru ca protagonistul să nu ucidă, să nu comită crima, să nu dea curs reacției de moment. Orașul-devenind labirint, dar invers, pozitivat. Anti-fatalitate posibilă.
Generalizare. Există multă stilizare și compoziție, multă atenție infinitezimală și chiar grație, subtilitate, finețe, grijă formală, îngrijire formală a „conținutului” traumatic, deci nu în sensul vreunui estetism, ci în sens etic, în sensul celor deja spuse, un formalism ne-forțat, care nu urmărește să provoace, să scandalizeze, să ultragieze (asemenea avangardelor și experimentalismelor „istorice”), ci, dimpotrivă, menit, cultivat pentru a contrabalansa atât violența explozivă a realității sociale și afective, culturale, cât și afectarea și, de fapt, de-vitalizarea formalist-estetizantă. O anumită virilitate post-masculinistă, dacă se poate spune așa. Întrevederea unui nou concept – fericit – de Balcani și de balcanism.
Formalism non-violent, tocmai.
Generalizare. Filmele balcanice de autor nu se opun estetizării, nu dez-estetizează sau anti-estetizează brutal, tocmai brutalitatea este ocolită și tratată atât pe latura „conținutului” uman, cât și pe cea a formei artistice. Nu atât (eisensteinian, provocator-avangardist, revoluționar) prin montaj, care preponderent, în aceste filme, e liniar, liniștit, calm (îmbrățișând, mulându-se pe narativitatea comună), cât prin, cum spuneam, compoziție, artă literar-arhitecturală mai înaltă și mai subtilă, mai fină și mai dificilă, mai „ocolită”, acționând prin sugestie și rezonanță, nu prin șoc.
Filme care tratează imaginile (adică întâlnirile obiectiv-mentale din-tre noi), artă menită a vindeca.
Filmele balcanice de autor nu dez-estetizează, ci propun și cultivă alte estetici, asumat și polemic „minore”, în sensul lui Deleuze-Guattari din Kafka. Pentru o literatură minoră: minorul ca extrem, dar discret politic, alter-politic, alt fel de a face politică și, mai ales, de a desfășura, de a efectua politicul. Estetici „minore”, micro-estetici asumat „subalterne”, altfel spus nu numai non- sau chiar anti-americane, ci și profund și polemic europene, în condițiile unui spirit european tot mai americanizat.
Cinematografic, artistic, Europa s-a mutat din nou (după atâtea și atâtea valuri de avangardă) în Est și Sud-Est, în munții Balcanilor: retragere în rezistență, în rezonanță, însă, cu alte „citadele” și „fortărețe”, cu alte focare de rezistență din lume (Asia de Sud-Est, America de Sud etc.).
Continui. Micro-estetici și mini-poetici discret terapeutice asumate care, astfel, sunt non-recuperabile și non-instrumentalizabile de către „sistem”, care este un sistem esențialmente al războiului, al violenței induse și externalizate, ventrilocate, ventri-localizate.
Violența conținută, întrupată, somatizată și performată tocmai pentru a fi conținută din Mama Mona (regia Mirjana Karanovic, Serbia, 2024).
Sau fina traversare, în registru „minor”, „comic”, adică auto-derizoriu, a genurilor din Kyuka la finalul verii (regia Kostas Charamountanis, Grecia-Macedonia, 2024).
Sau greutatea, apăsarea, ponderea, regăsirea re-verticalizantă, re-umanizantă a gravitației faptelor din Fără vânt (regia Pavel G. Vesnakov, Bulgaria-Italia, 2024): sobru, greu, dar grațios, inclusiv la nivelul camerei, al cadrului, vertical(izant), dar nu violent.
Centrare pe conținut, pe modelarea și încadrarea discretă, dar fermă (în toate sensurile cuvântului cadru, care face din cinema arta supremă, arta-cheie) a trăitului.
Sculptură „mică”.
Excepționala sobrietate „seacă”, pur narativă, de fapt compozițională, din Zi de sărbătoare (regia Bruno Anković, Croația-Qatar, 2024): arată, nu condamnă, nu se bagă, nu se lasă atrasă în luptă. O lecție de tratare etică, „medicală”, a rănilor istorice, de cele mai multe ori moștenite ca reflexe și automatisme.
Mica capodoperă, capodoperă, dar mică, la scară umană, 78 de zile (regia Emilija Gašić, Serbia, 2024): intimitatea familială a filmărilor în sine copilărești de amator, războiul „tangențial”, dar la fel de ucigător, reziliență casnic-feminină – și extraordinarul contrapunct final cu imaginea tatălui frânt, dar nu înfrânt, îndoit și sprijinit, tăcând cu privirea „în gol”, de fapt ațintită, rămasă atârnată asupra cine știe cărui punct fix, infinit focalizat, întors din război, „de partea noastră”.
Echilibru, echilibrare, artă compozițională desăvârșită. Compoziția ca tratare a violenței omniprezente.
Cred că, pe românește, cuvântul-cheie, familia lexicală-cheie pentru toate acestea este aceea derivată din cumpănă: cumpănit, a cumpăni, a fi în cumpănă, a pune în cumpănă etc.
Cumpănire, la toate nivelurile: personaje care tac îndelung, care deci cumpănesc; și compoziție care tratează, care îngrijește, care oblojește pentru a echilibra și a cumpăni.
Arcadia (regia Yorgos Zois, Bulgaria, 2024): altă inversare (echilibrare), după cea din Hemme: noi bântuim fantomele, trecutul, să le lăsăm, să-l lăsăm să se ducă, să eliberăm trecutul de tirania și de automatismele, de inerția memoriei noastre, să ne scuturăm de/din lenea trecutului, din alibiurile istoriei, și să ne creăm, să ne compunem echilibrat, cumpănit, liber, prezentul și viitorul. Noii Balcani fericiți și creativi.
Nimic, acum și aici, despre Yorgos Lanthimos. E poate prea mare și deja altceva. M-au interesat cei mulți și mici. „Minorii” discreți, dar nano-inventivi, dincoace de orice afectare.
Pe scurt, cinemaul balcanic contemporan, strict actual, ca semn al unui posibil nou și alt balcanism – fericit, pozitiv, exclusiv creator –, îmi apare ca o alchimie farmaceutică căutînd practic, cu infinită precauție și grație, să transforme, să transmută otrăvurile istoriei în medicamente.
Această aventură importantă pentru toată lumea – Noii Balcani, noul balcanism (fericit) al lumii, noua schițare, noua caligrafiere a umanului – merită urmărită de toată lumea. De fapt, ar trebui să ne lăsăm cu toții atrași în ea. E singura care contează.