Îmi vine să spun că în inima Balcanilor noștri exteriori și interiori, timpul se scrie și se rescrie în feluri surprinzătoare, dar niciodată pe de-a întregul vindecătoare, dar îmi dau seama repede că Balcanii sunt în sine o inimă, una care a trecut prin multe, rănită, cicatrizată, dar care țâșnește la dans chiar în vreme ce încă jelește. Îmi amintesc de un citat din filmul Eternity and a Day, al unuia dintre regizorii mei preferați, Theo Angelopoulos: „Bunicul spune că timpul e un copil care se joacă cu zarurile pe malul mării.” Regiunea aceasta în care viețuim a fost întotdeauna un spațiu al tensiunilor, un copil răzvrătit și pus la colț al Europei, o punte între civilizații și un melting pot al culturilor diverse, care și-a văzut identitatea modelată între ziduri și oglinzi. În anii ’90, filmele balcanice au captat aceste rupturi de timp și spațiu, devenind martorii vii ai unei istorii ce pulsează de conflicte și reconciliere, de căutări și pierderi, de regăsiri neduse adesea până la capăt.
Cinematografia balcanică, deși poate fi impropriu să ne referim la ea ca având un caracter monolitic, luând în considerare limbile diferite, religiile și politica ce pulsează diferit în spațiile care alcătuiesc ceea ce numim Balcanii, rămâne în continuare într-un con de umbră raportat la marea cinematografie europeană & a lumii. Sigur că ne vine tuturor în minte Emir Kusturica și ale sale Underground și Time of the Gypsies și chiar mai curând ar trebui să ne gândim la When Father Was Away on Business, care i-a adus un Palme d’Or și o nominalizare la Oscar, poate ne gândim la Gadjo Dilo și Latcho Drom ale lui Tony Gatlif, pentru că se află mai aproape de casă. Dar numeroase bijuterii rămân uitate astăzi, de la filmele lui Aleksandar Petrović (I Even Met Happy Gypsies, 1967), care au pavat drumul pentru Kusturica și Gatlif, la Michalis Cacoyannis, Yilmaz Güney și mulți alții. O spun nu doar în calitate de cinefilă înrăită care a răscolit în liceu și tinerețe măruntaiele internetului în căutate de comori rare și nemaiauzite, ci și în calitate de curator.
În urmă cu mai mulți ani, am conturat o retrospectivă Theo Angelopoulos în aer liber, la Constanța și a fost probabil cel mai anevoios eveniment de film la care am contribuit, având în vedere că distribuitorii străini mă trimiteau de la unii la alții. Același lucru mi s-a întâmplat cu o altă splendoare de film, Rembetiko al lui Costas Ferris, când m-am plimbat între instituții și agenți, fără să găsesc deținătorii drepturilor de autor. În cele din urmă, am avut norocul că un prieten grec, director de festival de film și poet, era prieten cu Costas Ferris, l-a sunat și l-a întrebat dacă îmi dă voie să arăt fimul pe marele ecran în România, iar acesta a fost de acord.
Cu atât mai mare e bucuria mea că există, din 2023, Festivalul Taifas la Timișoara și mă hazardez să spun că mi-aș dori să existe evenimente Taifas în toată țara, pentru că apar anual o sumedenie de filme strașnice în Balcani și în continuare accesul la acestea e o treabă anevoioasă.
Cinematografia balcanică a fost definită de răscrucea la care se află, de acest spațiu unde Occidentul și Orientul se ciocnesc fără încetare, iar miturile se reînnoiesc constant. Din Bosnia în Grecia, din România în Macedonia, fiecare poveste reflectă o căutare încinsă și activă a unei identități comune în mijlocul fragmentării. Filmele nu vin doar ca răspuns la realitatea politică a timpului, la trecutul tumultuos și la prezentul fracturat, ci reprezintă și o fereastră către tensiunile etnice și culturale, unde călătoria spre o libertate promisă a fost adesea oprită de frontiere invizibile, anevoios de depășit.
Umblu pe străzile Timișoarei în această zi de luni după festival, iar universul din filmele de la Taifas îmi dă târcoale, suprapunându-se peste tot ce mă înconjoară. De undeva din spatele clădirilor sârbești din Piața Unirii, pentru o clipă am senzația că aud marea din Kyuka la finalul verii, unde spațiul din film e îmbrățișat ca pe un personaj în sine – soarele, marea, așteptarea. Pe fundalul unei călătorii aparent lipsite de griji, regizorul Kostas Charamountanis aduce pe marele ecran o structură narativă fragmentată, neconvențională și adeseori experimentală și poetică, ce reflectă ritmul neregulat al vieții și trăirilor interioare din aceste regiuni. Relația dintre tată și copii, precum și încercările sale eșuate de a-i reconecta cu mama absentă, poartă acel „jind” balcanic, ce redefinește spațiul dintre vis și realitate, dintre ceea ce a fost și ceea ce s-ar putea întâmpla. Personajul principal, interpretat de actorul Simeon Tsakiris, ar putea fi o personificare a spiritului patriarhal al Balcanilor, jonglând cu vulnerabilitatea și neputința ascunse sub măștile pe care orgoliul și slăbiciunea le țes într-un mod absurd pentru a arăta celor din jur puterea și capacitatea de a rămâne mereu în control.
E ceva teribil de revigorant în cele mai multe dintre filmele pe care le-am urmărit zilele acestea la festival, e un fir roșu care leagă în spirit zvâcul și pânzele freatice în aceste pelicule – indiferent de poveste, de tehnică și stil, de mesaj, de angajarea politică și de temele sociale prezente în aceste titluri, câteva lucruri sunt clare și transpar din toate poveștile în care m-am imersat și care continuă să mi se deruleze și acum în spațiul privirii periferice – oamenii din Balcani știu să jelească și oricât de mare și prăpăstioasă ar fi jalea, continuăm să dansăm și să iubim, să râdem în ciuda tuturor greutăților, să fim blânzi cu ceilalți, mai niciodată cu noi înșine.
Privesc oamenii care fac baie de soare la terasele din centrul Timișoarei și fantomele din Arcadia lui Yorgos Zois îi însoțesc pe toți acești străini. În căști ascult piesa de la finalul filmului, Ase Me Na Figo, a Alekăi Kanellidou, care spune cam așa: „Dă-mi drumul, lasă-mă să plec, am devenit umbra ta și te urmăresc peste tot”. O meditație splendidă acest film, asupra suferinței și desprinderilor de dragoste în numeroasele ei stări de agregare. O stațiune turistică de la malul mării devine un oraș al fantomelor și despărțirilor, al acceptării și chiar și aici, lumea dansează, ce frumusețe! M-am bucurat să o revăd în acest film pe Angeliki Papoulia din Dogtooth, primul lungmetraj notabil al lui Yorgos Lanthimos, căruia Festivalul Taifas i-a dedicat o binevenită retrospectivă, aducând pe marele ecran dintre filmele sale mai vechi, pe care nu avusesem ocazia să le urmăresc într-o sală de cinematograf.
Un alt film pe care l-am apreciat foarte mult este Mama Mara, o probă colosală de curaj și asumare a Mirjanei Karanović, care a regizat, a scris și a jucat rolul protagonistei, un simbol al feminității îngrădite în tipare sociale, care își vede viața perfect ordonată prăbușindu-se sub tragedia pierderii fiului pe care îl creștea singură. În acest colaps, ea nu urmează căile convenționale ale durerii, ci provoacă normele și înțelegerea unei femei de vârstă mijlocie în spațiul balcanic, navigând între fragilitatea propriei umanități și forța redescoperirii sale ca femeie. Drama personală devine un manifest al renașterii în Mama Mara și mi-ar plăcea să văd tot mai multe filme din spațiul balcanic ce repoziționează și chestionează rolul și dinamica femeii într-o societate constrânsă vreme lungă de patriarhat.
E multă tandrețe în filmele de la Taifas, într-o lume a cunoscut tandrețea mai mult din povești.