După ce am părăsit Macedonia în 1994, am trăit șapte ani în România, iar de 25 de ani trăiesc în Slovenia. Eu și filmele macedonene ne întâlnim rareori în același timp și în același loc. Aproape că nu mai ajung la cinematografele din Skopje, care au dispărut unul după altul de pe harta orașului, în timp ce altele au apărut în mallurile comerciale în care aproape că nu intru în timpul vizitelor în orașul meu. Am puține amintiri despre vizionarea filmelor macedonene în Macedonia, dar una există, și este foarte importantă: vizionarea premierei filmului „Apa cea mare”, în regia macedoneanului Ivo Trajkov, după scenariul adaptat după unul dintre cele mai bune romane macedonene, „Apa cea mare”, de Živko Čingo. Era aprilie 2004. Am petrecut câteva zile la Skopje și am văzut filmul cu o emoție pe care nu o mai trăisem niciodată. La fel și întreaga sală, care, după proiecție, s-a ridicat în picioare și a aplaudat până când palmele noastre au devenit atât de încinse, încât nu au mai fost în stare nici să se miște. Filmul „Apa cea mare”, o dramă psihologică neorealistă despre un copil orfan internat într-un orfelinat sever după cel de-Al Doilea Război Mondial, a câștigat numeroase premii, printre care și un premiu la Festivalul de Film Mediteraneean de la Valencia, și a fost candidatul Macedoniei la Oscar, deși nu a intrat pe lista scurtă.
Cu celelalte filme macedonene mă întâlnesc, de obicei, fie la Ljubljana, la festivalul de film LIFFe, care, în fiecare noiembrie, umple sălile de cinema din oraș, fie în timpul călătoriilor mele literare. Așa s-a întâmplat și anul acesta, la cea de-a patra ediție a Festivalului Taifas de la Timișoara, unde am fost invitată într-o rezidență literară.
Când am văzut în program filmul „17”, în regia Kosarei Mitić, programat pentru 16 octombrie, la ora 15:30, la cinematograful Studio, am știut că trebuie neapărat să-l văd. Filmul era deja atât de lăudat, încât nu puteai să nu-ți dorești să-l vezi cât mai repede. Ce privilegiu era pentru mine să mă aflu la Timișoara, la Taifas, și să-l pot vedea înaintea concetățenilor mei din Macedonia sau a celor din Slovenia, care trebuie să aștepte până la 11 noiembrie, când filmul este programat la festivalul LIFFe. Filmul „17”, al Kosarei Mitić, a avut premiera la Festivalul de Film de la Berlin, iar în momentul de față este candidatul Macedoniei de Nord la Oscar, la categoria film internațional. Trăiesc cu gândul la data de 15 decembrie, când sper să-l văd pe lista scurtă a filmelor candidate la Oscar.
Nu este întâmplător că scriu acest text tocmai la Sarajevo, unde actrița principală din filmul „17”, Eva Kostić, a primit premiul pentru cea mai bună actriță la Festivalul de Film de la Sarajevo, distincție cu numele simbolic „Inima orașului Sarajevo”. Parcă trebuia să vin direct de la Timișoara aici, ca să păstrez vii impresiile despre filmul care m-a distrus, m-a încântat, m-a uluit și m-a inspirat. Pentru mine, filmul „17” este, fără îndoială, unul dintre cele mai bune filme contemporane, nu numai ale Macedoniei de Nord, ci și ale Europei noastre.
Despre povestea care stă la baza filmului știam cu mult înainte ca acesta să existe și trebuie să recunosc că aveam o amintire falsă: credeam că evenimentul real care a inspirat filmul se petrecuse în Slovenia, când, de fapt, avusese loc chiar în Macedonia.
În 2016, a apǎrut în Slovenia o știre de primă pagină faptul că o fată, aflată în excursia de absolvire a liceului, a născut într-o toaletă dintr-o benzinărie din apropierea frontierei și și-a lăsat bebelușul, o fetiță, într-un coș de gunoi. Nimeni nu știa că era însărcinată. A fost o știre de ultimă oră și, nu știu cum, în mintea mea a rǎmas ideea că eleva era slovenă și că totul se întâmplase în timpul unei excursii de absolvire în Grecia. Abia după ce am văzut filmul m-am lămurit că, de fapt, evenimentul avusese loc la punctul de trecere a frontierei dintre Macedonia și Grecia, Tabanovce, pe unde am trecut și eu de câteva ori, când mergeam din Macedonia în Grecia, fie la mare, fie la cumpărături la Salonic. Pentru mine, știrea macedoneană devenise o știre slovenă, așa cum și viața mea trece destul de des prin vămi simbolice și fizice. Uneori nu mai știu ce s-a întâmplat și unde, dar nici unde mă aflu eu pe acea hartă geografică pe care, de altfel, o iubesc pentru caracterul ei cosmopolit, deși uneori mă obosește prin amploarea ei. Evenimentul este confundat și cu povestea din 2011 despre o elevă de liceu din Bosnia și Herțegovina care a născut în timpul excursiei de absolvire, în Paralia, Grecia, chiar în ziua în care a împlinit 18 ani. Pe internet se pot găsi și alte evenimente similare, de exemplu, cazul unei eleve de 13 ani din Polonia care a născut într-o toaletă a școlii, în timpul unei excursii.
Kosara Mitić preia evenimentul real pentru a crea un film realist, de un brutalism tulburător, o poveste cinematografică menită să spună ceva, nu doar să șocheze, deși șochează. Dar șocul nu este miza ei. În film, regizoarea vorbește despre ce înseamnă să fii adolescent, despre violența îndreptată împotriva adolescenților, despre generația în care nu te simți acceptat, despre alteritate, superficialitate și profunzime, despre violența sexuală, verbală și instituțională, despre școala în care elevii comit abuzuri și despre drepturile pe care le au, dar și despre felul în care unii profită de ceilalți, folosind un sistem social corupt, misogin, patriarhal etc. Kosara Mitić vorbește despre respect şi lipsa de respect, despre tensiunea creată de mediul în care te miști sau în care ești obligat să trăiești, cum este cel al educației, al școlii, al colegilor cu care petreci mai mult timp decât cu părinții, al petrecerilor, despre modul de a fi și despre modul de a nu fi. Despre faptul că exiști dacă ești ca toți ceilalți și că ești șters imediat dacă nu te conformezi. Filmul vorbește și despre o mamă rece, alienată, care nu crede în problemele fiicei sale și care, probabil, nici nu ar crede-o dacă aceasta i-ar spune ce i s-a întâmplat. În contrast, tatăl este mult mai tandru, grijuliu și dedicat copiilor săi, un antistereotip al tatălui din familia balcanică. Cu toate acestea, Sara, personajul principal, nu i se adresează pentru a-i vorbi despre problema ei, despre secretul și trauma pe care le poartă în sine, o povară agravată atât de atitudinea mamei, cât și de prejudecățile sociale și patriarhale din jurul ei.
Aparent, Sara crește într-o familie normală, din clasa de mijloc, o familie care călătorește, o familie în care, totuși, ea nu găsește curajul să-și dezvăluie problema. Poate că ar fi fost altfel dacă ar fi avut o soră mai mare, și nu un frate mai mic, care nu ar putea înțelege ce i s-a întâmplat. Sara este însărcinată și nu știe cine este tatăl copilului, pentru că a făcut sex cu doi colegi de clasă, dintre care unul îi plăcea, iar celălalt, nu. Ceea ce a început ca o simpatie nevinovată, o atracție hormonală, cu săruturi și mângâieri, s-a transformat brusc într-un act sexual violent, în timpul căruia ambii băieți nu fac decât să-i spună: „Fii cuminte! Fii cuminte!”. Violul se petrece fără ca ea să poată scăpa, fără să se poată salva.
O mulțime de emoții îi străbat sufletul, corpul și mintea. Ea se închide complet în sine, ca o ușă automată fără cheie, fără mecanism de deschidere. Ură, rușine, neputință, neîncredere, supărare și încă o mulțime de emoții se amestecă în ființa ei. Iar corpul ei, care poartă în sine rodul violului, cere hrană. Și ea mănâncă, mănâncă compulsiv, ca o bulimică, numai că nu vomită hrana, ci se vomită pe sine, pe propria ființă, pe propria viață. Clasa ei este o clasă tipică a vremurilor noastre, mai ales în țările în care problemele economice, politice, naționale etc. creează o atmosferă cotidiană de nesiguranță, de neîncredere în sine și în ceilalți, într-un sistem care nu face față problemelor individuale și colective, ci, cel mai adesea, le provoacă.
Excursia de absolvire este prezentată cu o autenticitate, o intensitate și o vitalitate extraordinare, prin dialoguri care par scoase direct din gura adolescenților macedoneni, prin violența ascunsă sau exprimată verbal, prin violența sexuală din care Sara o salvează pe cea mai bună prietenă a ei, Lina. Acesta este un moment decisiv, care le transformă pe Sara și Lina în prietene pentru toată viața. În sfârșit, Sara are cui să-și dezvăluie secretul, povara care o apasă între viață și moarte.
Scena din autocar, în care Sara aproape că naște, aproape fără cuvinte, dar cu expresii corporale extrem de puternice, este uimitoare. Eva Kostić reușește să ne transmită ceea ce simte prin gene, prin ochi, printr-un milion de grimase și de emoții care i se citesc pe chip și în corp. Iar scena nașterii propriu-zise, în toaleta de la punctul de trecere a frontierei, scoate la iveală cele mai ascunse resurse ale actriței, care reușește să fie atât de adevărată și de autentică, încât ai impresia că naște cu adevărat o fetiță. O pune în coșul de gunoi, dar apoi se luptă cu întregul autocar, cu întregul sistem și, mai ales, cu sine însăși, pentru a o mai vedea o dată, „să vadă dacă este bine”.
Și aici se încheie povestea, filmul, viața. Sau începe?
Este uimitor că filmul „17” (2026), o coproducție a Macedoniei de Nord, Serbiei și Sloveniei, reprezintă debutul regizoral al Kosarei Mitić. Scenariul a fost scris în colaborare cu Ognjen Sviličić. Recenziile internaționale descriu filmul „17” drept o dramă psihologică profundă, dură și tulburătoare, care abordează teme delicate precum agresiunea sexuală, sarcina în adolescență și eșecul colectiv al societății. Regizoarea spune despre film: „În adolescență învățăm să tăcem. În această etapă, adolescenții se confruntă pentru prima dată cu violența. Toată lumea le spune să nu facă un circ din asta. Pentru că povestea este plasată în perioada adolescenței, prețul acestei tăceri este și mai mare.” Ea mai adaugă: „Un aspect interesant în Macedonia — și cred că la fel se întâmplă peste tot — este caracterul cotidian al violenței. Este un fenomen profund colectiv, despre care nu se vorbește. Acest lucru a fost important pentru mine, deoarece mi-am dorit să ilustrez impactul violenței, mai ales asupra tinerelor femei. Astfel, violența devine o constantă în viața fetelor tinere: fără consecințe, fără cuvinte. Este un fenomen profund normalizat, care face parte din viața de zi cu zi.”
Și tocmai acest aspect reușește regizoarea să-l scoată la iveală prin film, prin artă, într-un mod deosebit de dur.
Acest debut cinematografic al regizoarei Kosara Mitić, brutal și sincer, despre adolescența turbulentă, este un film de zile mari, un film a cărui valoare va dura în timp.
De aceea sunt recunoscătoare Festivalului Taifas că mi-a oferit șansa de a vedea unul dintre cele mai bune filme din cinematografia macedoneană din toate timpurile și de a simți că, pentru mine, acest film are deja Oscarul pe care îl merită.